„Îl duc acasă.”
Atât a spus.
N-am înțeles.
„Cum adică îl duci acasă?”
Băiatul se numea David.
Și-a șters fața și s-a uitat la dirigintă înainte să răspundă.
„Nu mănânc pachetul de la mama.”
„De ce?”
„Îl păstrez pentru seară.”
Pentru prima dată, Matei nu mai încerca să-l oprească.
David mai avea un frate.
Avea șase ani.
Mama lor pleca foarte devreme la muncă și se întorcea seara. În fiecare dimineață îi pregătea lui David un pachet pentru școală.
David îl lua.
Doar că nu-l mânca.
Îl aducea înapoi pentru fratele lui.
„Mama știe?”
A dat din cap că nu.
„De ce nu-i spui?”
A ridicat din umeri.
Apoi a spus ceva mult mai simplu decât toate explicațiile pe care mi le făcusem eu în cap.
„Se supără.”
„Pe tine?”
„Nu. Pe ea.”
N-am mai întrebat.
Diriginta vorbise cu mama lui în dimineața aceea, dar femeia nu-i spusese nimic despre lipsa banilor.
Spusese doar că David pleacă în fiecare zi cu mâncare.
Și era adevărat.
La plecare, l-am prins pe Matei de braț.
„Tu știai?”
„De fratele lui, da.”
„De când?”
„Nu știu. De ceva timp.”
„Și de ce n-ai venit la mine?”
S-a uitat urât la mine.
Nu obraznic.
Mai degrabă de parcă întrebarea mea era proastă.
„Și ce să-ți zic?”
„Adevărul.”
„Era adevărul lui.”
Replica aia m-a deranjat.
Pentru că avea 11 ani și nu trebuia să hotărască singur ce probleme poate duce.
În mașină i-am spus asta.
„Dacă se întâmplă ceva de genul ăsta, vii la mine.”
„Și după?”
„După vedem.”
„Exact.”
„Ce exact?”
„Adulții mereu vor să facă ceva.”
M-am întors spre el.
„Și tu ce-ai făcut?”
„I-am dat un sandviș.”
N-am avut replică.
În seara aceea, mama lui David m-a sunat.
Nu știu de unde avea numărul meu. Probabil de la dirigintă.
Primele ei cuvinte au fost:
„Vă rog să-i spuneți lui Matei să nu-i mai dea mâncare.”
Nu asta mă așteptam să aud.
„De ce?”
„Pentru că David are mâncare.”
I-am spus ce aflasem.
A tăcut.
Apoi am auzit-o chemându-l pe David.
N-am auzit ce și-au spus.
După câteva minute s-a întors la telefon.
Vocea îi era schimbată.
„N-am știut.”
Atât.
Nu mi-a povestit situația lor.
Nici eu n-am întrebat.
A doua zi, Matei a venit acasă cu unul dintre sandvișuri încă în ghiozdan.
Turtit.
Cald.
Nici nu-l atinsese.
„David a mâncat azi?”
„Da.”
„Pachetul lui?”
„Da.”
Am pus sandvișul la gunoi.
Matei s-a dus spre camera lui, apoi s-a întors.
„Mami?”
„Da?”
„Mâine îmi faci unul singur.”
„Bine.”
A făcut doi pași.
„Dar mai mare.”
Asta a fost tot.
Nu știu ce s-a discutat în casa lui David în seara aceea.
Nu știu nici dacă problema lor s-a terminat.
Știu doar că a doua zi, pentru prima dată după aproape o lună, amândoi au mâncat la școală.
Poveste ficțională, creată pentru storytelling cu asistență AI.