Mariana n-a vrut să vorbească la telefon.
„Îi puteți da numărul meu.”
Bărbatul, pe care îl chema Adrian, a sunat-o chiar din hol.
N-am auzit ce i-a spus.
Doar finalul.
„Vin.”
A plecat fără să mai insiste să plătească.
Două zile mai târziu s-a întors.
De data asta nu mai avea mapa.
A venit doar să ne mulțumească.
Managera l-a întrebat dacă o găsise pe Mariana.
„Da.”
S-a așezat pe fotoliul din fața recepției.
Apoi ne-a povestit.
În februarie, soția lui, Corina, plecase de acasă după o ceartă.
Nu fusese o ceartă despre infidelitate.
Nici despre bani.
De aproape un an, Adrian avea grijă de mama lui, care nu se mai putea descurca singură.
Corina îl ajuta.
La început câteva ore.
Apoi aproape zilnic.
Cumpărături, mâncare, curățenie, drumuri.
Între timp continua să lucreze.
Adrian credea că se descurcă.
Corina spunea același lucru.
Până în seara de 14 februarie.
După o ceartă, își pusese câteva haine într-o geantă și plecase.
Nu voia să se ducă la sora ei.
Nu voia nici să explice nimănui ce se întâmplase.
A luat o cameră la hotel.
Mariana era de serviciu pe etaj.
A găsit-o pe Corina stând pe podea lângă ușă.
Nu putea să intre în cameră.
Plângea.
Mariana a stat cu ea câteva minute.
Apoi i-a adus apă.
Din vorbă în vorbă, Corina i-a spus că se gândea să nu se mai întoarcă acasă.
Nu pentru că nu-și mai iubea soțul.
Pur și simplu nu mai putea.
Mariana îi povestise atunci despre un centru unde putea primi gratuit consiliere și îndrumare.
Îi scrisese adresa și numărul de telefon.
De acolo venea propoziția de pe factură.
Dacă dimineața Corina încă voia să plece, Mariana urma să-i explice unde putea cere ajutor.
„Și s-a dus?” am întrebat.
Adrian a dat din cap.
„Nu.”
Corina se întorsese acasă a doua zi.
Adrian știa asta.
Ce nu știa era cât de aproape fusese să nu se mai întoarcă.
„Mi-a spus doar că are nevoie de o noapte singură.”
După episodul acela, ceva se schimbase totuși.
Corina nu mai mergea zilnic la mama lui.
Adrian începuse să se ocupe mai mult.
Au găsit și o femeie care venea câteva ore pe săptămână.
„Eu am crezut că ne-am certat și am rezolvat.”
A zâmbit puțin.
„Ea aproape plecase de tot și eu am crezut că am rezolvat.”
Cu câteva luni mai târziu, Corina se îmbolnăvise.
Moartea ei nu avea nicio legătură cu noaptea de la hotel.
Factura apăruse după aceea, când Adrian îi strânsese lucrurile dintr-un sertar.
„Și de ce voiați s-o plătiți din nou?” l-am întrebat.
Aici a râs.
„Pentru că sunt idiot.”
Ne-am uitat la el.
„Când am găsit factura, am văzut hotel, 14 februarie și o cameră pentru o persoană. După aia am văzut poza cu Mariana.”
Se oprise la prima explicație care îi venise în minte.
Crezuse că soția lui ascunsese ceva.
Apoi citise ce era scris pe spate.
Și se simțise rușinat.
„Am venit aici fără să știu ce vreau. Să plătesc camera mi s-a părut că fac ceva.”
Managera i-a spus:
„Era deja plătită.”
„Știu.”
De data asta a zâmbit.
Înainte să plece, a mai spus ceva.
După întâlnirea cu Mariana, sunase la centrul al cărui număr îl primise Corina.
Nu pentru el.
Voia doar să afle dacă putea face o donație.
„Mi-au spus că da.”
S-a ridicat.
„Așa că până la urmă tot am plătit camera.”
„Nu camera”, i-a spus managera.
Adrian s-a oprit o secundă.
„Da. Probabil că nu camera.”
A plecat.
N-am mai auzit de el.
Dar factura pentru 214 n-am uitat-o.
Nu pentru că ascundea vreo aventură sau vreun mare secret.
Ci pentru că omul venise la noi convins că descoperise ceva despre soția lui.
Și plecase după ce descoperise ceva despre el.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.