„Unde m-ai văzut?”
Ana nu mi-a răspuns imediat.
Bărbatul de lângă noi s-a retras câțiva pași.
Probabil își dăduse seama că discuția nu mai avea nicio legătură cu el.
„În parc”, a spus ea.
Mi-am coborât privirea.
Știam exact despre ce parc vorbea.
Era la trei stații de autobuz de casă.
În prima dimineață după ce fusesem concediată, plecasem de acasă la 7:20, ca de obicei.
Nu avusesem curaj să-i spun Anei.
La 19 ani avea facultate, serviciu și destule griji.
Nu voiam să-i mai pun una în spate.
Așa că mă îmbrăcam dimineața, luam geanta și plecam.
Primele zile căutasem de lucru.
Intrasem prin magazine.
Sunasem la numere găsite pe internet.
Trimisesem CV-uri.
După vreo două săptămâni începusem să-mi petrec diminețile pe o bancă.
Stăteam acolo până pe la prânz.
Îmi luam o cafea ieftină.
Mai dădeam câteva telefoane.
Apoi mă întorceam acasă și îi spuneam Anei că a fost o zi obositoare.
„M-ai urmărit până în parc?”
„O singură dată.”
„De ce?”
„Pentru că uitaseși telefonul acasă.”
Îmi aminteam ziua.
Mă întorsesem după el aproape de prânz.
Îi spusesem că șeful mă trimisese să rezolv ceva prin oraș.
Ana continuă:
„Am venit după tine cu telefonul. Te-am văzut pe bancă.”
„Și de ce n-ai venit la mine?”
A ridicat din umeri.
„Pentru că plângeai.”
Aia m-a lovit mai rău decât orice.
M-am întors puțin, să nu mă vadă.
Bărbatul s-a apropiat.
„Eu sunt Sorin”, mi-a spus. „Brutăria e a mea.”
Mi-a întins mâna.
Am dat mâna cu el fără să știu ce altceva să fac.
„Ana a venit acum vreo șase săptămâni și m-a întrebat dacă am nevoie de cineva seara. Două-trei ore. Curățenie, marfă, ce mai rămâne.”
M-am uitat la ea.
„După opt ore la cafenea?”
„Nu sunt opt în fiecare zi.”
„Ana…”
„Mamă, sunt bine.”
„Și cei 1.800?”
Sorin a arătat spre plic.
„O parte sunt de aici. O parte i-a strâns ea.”
Atunci am înțeles.
Nu erau bani apăruți dintr-odată.
Erau bani strânși leu cu leu.
Salariul de la cafenea.
Orele de la brutărie.
Bacșișuri.
Probabil și banii pe care îi dădusem eu pentru facultate.
„Tu n-ai mai luat bani de la mine de o lună.”
Ana a zâmbit puțin.
„Păi da.”
„Mi-ai spus că îți ajung.”
„Mi-au ajuns.”
„Cum?”
N-a răspuns.
Știam deja.
Am început să calculez în cap câte dimineți plecase fără să-și ia ceva de mâncare.
De câte ori îmi spusese că mâncase la serviciu.
De câte ori refuzase să ieșim undeva fiindcă „era obosită”.
Am simțit cum mă ia furia.
Nu pe ea.
Pe mine.
„Nu plătești tu rata mea.”
Am luat plicul și i l-am întins.
Nu l-a luat.
„Ba luna asta, da.”
„Nu.”
„Mamă.”
„Am 46 de ani. Nu-mi plătește copilul casa.”
S-a uitat la mine câteva secunde.
Apoi a spus foarte liniștit:
„Și eu locuiesc în casa aia.”
N-am avut răspuns.
„Tu ai plătit-o singură când tata a plecat. Ai plătit-o când eram eu mică. Ai plătit-o când am avut nevoie de aparat dentar. Ai plătit-o când am început facultatea.”
„Asta era treaba mea.”
„Știu.”
A împins plicul spre mine.
„Acum lasă-mă și pe mine să fac ceva.”
Am început să plâng acolo, în fața brutăriei.
Sorin s-a făcut că verifică ușa.
Ana m-a luat în brațe.
După câteva minute am întrebat-o:
„Cât ai muncit aici?”
„Nu mult.”
M-am uitat la Sorin.
El a ridicat sprâncenele.
„Destul.”
„Sorin!”
Pentru prima dată în seara aia am râs toate trei.
Apoi i-am spus adevărul.
Aveam două rate întârziate, nu una.
Primisem niște bani la plecarea din firmă, dar aproape se terminaseră.
Și avusesem trei interviuri.
La unul nu mă mai sunaseră.
La unul îmi spuseseră că aleseseră pe altcineva.
De la al treilea așteptam răspuns.
Ana m-a ascultat fără să mă întrerupă.
„Vezi?”, a spus la final.
„Ce?”
„Asta trebuia să-mi spui acum două luni.”
„N-am vrut să te sperii.”
„Și eu n-am vrut să te sperii cu cei 1.800.”
Am râs iar.
Avea dreptate.
Făcuserăm exact același lucru una cu cealaltă.
Ne mințiserăm fiindcă fiecare credea că o protejează pe cealaltă.
În seara aceea am luat banii.
Nu pe toți.
Am plătit rata restantă și i-am pus restul înapoi în geantă.
Două zile mai târziu m-au sunat de la al treilea interviu.
Încep lunea viitoare.
Salariul e puțin mai mic decât aveam înainte.
Nu-mi pasă.
Iar Ana nu mai merge în fiecare seară la brutărie.
Merge doar sâmbăta.
Am încercat s-o conving să renunțe de tot.
Mi-a spus că Sorin îi dă voie să ia acasă ce rămâne seara.
Apoi a deschis congelatorul.
Era plin cu covrigi.
„Vezi? Economisim.”
I-am spus să tacă.
A râs.
Ieri dimineață, înainte să plece la facultate, am găsit plicul pe masa din bucătărie.
Același pe care scrisese:
RATĂ — MAMA
Tăiase „MAMA”.
Dedesubt scrisese:
RATĂ — NOI
L-am lăsat exact așa.
Poveste ficțională realizată cu asistența inteligenței artificiale în procesul de redactare.