Am deschis gura să răspund. Și mi-am dat seama că nu știam.
Au trecut câteva secunde lungi în care nu s-a auzit decât vântul prin frunzele de nuc și scârțâitul ușii de la tindă. Andrei a ieșit cu tava de tablă în mână, a pus-o pe masă și s-a oprit brusc când a văzut tăcerea dintre noi.
Nu era prost. A simțit imediat aerul greu și privirea mea care îi măsura din nou tricoul decolorat și adidașii cu talpa tocită.
— Tanti Maria, am pus hârtia de copt în tavă, a spus el încet, fără să se mai uite spre mine. Eu zic să mă duc până la magazin, că văd că aveți musafiri și vreți să stați de vorbă.
— Stai, Andrei, nu pleca, a zis mama.
Dar eu am făcut exact ce fac oamenii din București când vor să rezolve o situație incomodă: am scos portofelul.
Am tras două bancnote de o sută de lei, le-am pus pe colțul mesei, lângă ligheanul cu mere, și am încercat să par cât mai politicoasă și mai fermă.
— Uite, Andrei, îți mulțumesc mult că ai ajutat-o pe mama în ultimele luni, am spus, evitând să-l privesc direct în ochi. Dar acum am venit eu și o să mă ocup de tot. Ia banii ăștia pentru deranj și pentru drumurile pe care le-ai făcut.
Lecția de lângă masa de lemn
Andrei s-a uitat la cele două bancnote. Apoi s-a uitat la mine, la sacoul meu călcat impecabil și la telefonul care tocmai vibrase din nou în buzunar.
N-a părut nici jignit, nici furios. Doar obosit.
— Doamnă, eu nu iau bani de la tanti Maria și nici de la dumneavoastră, a spus el calm, ștergându-și mâinile de un prosop vechi de bucătărie. Dacă voiam bani, mă duceam la pădure la tăiat de lemne, nu stăteam să curăț mere și să învăț să întind foi de plăcintă.
Mama a oftat încet și a întors privirea spre grădină.
— Atunci de ce vii aici aproape în fiecare zi? am întrebat, simțind cum îmi arde fața.
Andrei a rămas cu prosopul în mână o secundă.
— Pentru că bunica mea a murit acum doi ani, a zis el simplu. Și pentru că atunci când s-a închis patiseria din Târgu Jiu, n-am avut pe nimeni care să mă întrebe dacă am ce să mănânc sau ce o să fac mai departe. Tanti Maria mi-a dat o farfurie cu ciorbă și mi-a zis că, dacă vreau să mă angajez la brutăria nouă de lângă gară, trebuie să știu să fac aluatul din mână, nu din mixer.
A lăsat prosopul pe spătarul scaunului și s-a întors spre mama.
— Ne vedem luni, tanti Maria. Aveți grijă la genunchi, că se schimbă vremea diseară.
A ieșit pe poartă fără să se mai uite înapoi și fără să atingă banii de pe masă.
Telefonul din buzunar
Am rămas singură cu mama în curtea care mirosea a mere coapte și a pământ ud. Cele două bancnote de o sută de lei stăteau pe lemnul vechi al mesei, inutile și penibile.
— I-ai stricat ziua, Ioana, a spus mama încet, fără urmă de răutate în glas. Și ți-ai stricat-o și pe a ta.
— Mamă, eu doar am vrut să te protejez. Nu știi cine sunt oamenii din ziua de azi…
— Ba știu foarte bine, m-a întrerupt ea, luând sucitorul în mână. Oamenii din ziua de azi sunt ăia care îți trimit o tabletă prin curier și cred că te-au rezolvat pe tot anul. Și mai sunt ăia ca Andrei, care îți bat la poartă când plouă, să vadă dacă ți-a rămas apă în șanț.
M-am așezat pe bancă. Simțeam un nod în gât pe care nu-l mai potolea nicio explicație și nicio ședință urgentă.
Telefonul a vibrat din nou în buzunarul sacoului. Era colegul de la birou, cel cu „problema urgentă”. L-am scos, am apăsat lung pe butonul lateral și l-am închis de tot.
Apoi mi-am dat sacoul jos, l-am pus pe spătarul scaunului și mi-am suflecat mânecile de la cămașă.
— Arată-mi cum pui merele în tavă, mamă, am spus încet.
Mama s-a oprit din frământat, m-a privit lung, și pentru prima dată după multă vreme, zâmbetul ei n-a mai fost unul de politețe.
— Spală-te pe mâini la cișmea, mi-a zis ea. Și vezi că făina e în dulapul de jos, dacă n-ai uitat unde o țin.
Notă editorială: Această poveste a fost redactată cu asistență AI. Toate numele, locațiile și detaliile au fost modificate pentru a proteja confidențialitatea persoanelor implicate.