— Iar începi cu nunta? a zis Dănuț, aruncând cheile pe masă, fără să se uite la mine.
Stăteam în bucătăria lui mă-sa, cu miros de ciorbă reîncălzită și detergent ieftin în aer, și țineam în mână ecografia mototolită de câte ori o privisem în ziua aia. Eram însărcinată în patru luni și simțeam că mă lupt pentru ceva ce lui i se părea doar o discuție enervantă.
— Nu încep cu nunta, Dănuț. Încep cu copilul nostru, am zis încet. Cu faptul că vine pe lume și noi trăim ca și cum… ca și cum mai vedem.
Din sufragerie s-a auzit imediat glasul doamnei Marieta.
— Ei, lasă fata să nu mai pună presiune. Căsătoria nu ține un om lângă tine dacă nu vrea.
Atunci mi s-a strâns stomacul. Nu era prima dată când vorbea peste noi. Dar în seara aia am simțit clar că în relația noastră eram trei, nu doi.
Eu cu Dănuț eram împreună de aproape trei ani. Ne cunoscuserăm la ziua unei verișoare de-a mea, la Pitești. El era glumeț, atent, genul de bărbat care îți ducea sacoșa fără să-i ceri și îți scria când ajungeai acasă. M-am mutat la el după un an și ceva, în apartamentul mamei lui, „doar până strângem bani”. Așa a rămas.
Când am aflat că sunt însărcinată, am plâns de emoție. Nu era planificat chiar atunci, dar nici tragedie nu era. Eu aveam serviciu la un salon, el lucra la un depozit de materiale. Nu eram bogați, dar ne descurcam. Eu chiar am crezut că vestea asta o să-l așeze.
Primele două zile a fost tandru. Mă mângâia pe burtă, îmi zicea să am grijă pe scări, mi-a adus poftă de corcodușe la nouă seara. A treia zi a intrat mă-sa în bucătărie și a zis:
— Acum să nu vă apuce prostiile cu acte și cheltuieli. Întâi să vedeți dacă vă înțelegeți.
Am râs strâmb atunci. Credeam că e o replică aruncată. N-a fost.
De fiecare dată când deschideam subiectul, Dănuț se închidea.
— Ce se schimbă dacă semnăm o hârtie?
— Pentru tine poate nimic, pentru mine totul, îi spuneam. Eu o să nasc copilul ăsta. Eu am nevoie să știu că nu stau cu bagajul făcut sufletește.
El ofta, își aprindea o țigară pe balcon, deși îi spusesem de o sută de ori că-mi vine rău de la fum.
— Mă sperie. Vrei adevărul? Mă sperie tot. Banii, copilul, nunta, toate deodată.
Aș fi putut înțelege frica. Și mie îmi era frică. Dar frica lui se transforma mereu în amânare, iar amânarea în lipsă de respect.
Tata a venit într-o duminică la noi. Nu venea des. E genul de om care vorbește puțin, dar când o face, te oprești.
Au stat în balcon, el cu Dănuț și cu tatăl lui, nea Gicu. Îi auzeam printre geamurile întredeschise.
— Măi băiete, a zis tata, nu-ți cere nimeni nuntă cu sute de oameni și taraf. Dar femeia asta îți poartă copilul. Dă-i liniște.
Nea Gicu a completat imediat:
— Dacă e vorba de bani, vă ajut și eu. Facem civil, facem simplu. Important e să fiți așezați.
Am simțit pentru o clipă că poate, în sfârșit, lucrurile intră pe un drum normal. Dar când au intrat în casă, Marieta s-a înroșit la față.
— Acum se face ședință pentru băiatul meu? Îl însurați cu forța?
— Nu-l însoară nimeni cu forța, a zis mama mea, care venise și ea între timp. Dar nici fata mea nu stă la mila dispoziției lui.
A urmat un scandal cum n-am trăit în viața mea. Vorbe tăioase, uși trântite, tăceri mai rele decât jignirile. Dănuț n-a ridicat tonul. Și culmea, asta m-a durut cel mai tare. A stat între noi toți ca un băiat prins copiind la școală, nu ca un bărbat care urma să fie tată.
Seara, după ce au plecat ai mei, l-am întrebat direct:
— Tu ce vrei?
S-a așezat pe marginea patului și s-a uitat în podea.
— Nu știu.
Atât.
Nu știu.
Patru luni de sarcină. Trei ani împreună. Un copil. Și el nu știa.
În noaptea aia n-am dormit. L-am auzit cum sforăia ușor spre dimineață, iar eu stăteam cu ochii în tavan și mă gândeam că fiul sau fiica mea o să simtă toată nesiguranța asta încă din burtă. Poate exagerez, mi-am zis atunci. Sau poate nu.
Dimineața m-am ridicat, am scos geanta mare din șifonier și am început să împachetez. Bluze, acte, vitaminele de sarcină, încărcătorul. Mâinile îmi tremurau, dar nu m-am oprit.
— Ce faci? a zis el, buimac, din ușă.
— Plec la ai mei.
— Iar dramatizezi.
M-am întors spre el și cred că atunci m-a văzut cu adevărat pentru prima oară după multe luni.
— Nu dramatizez. Mă salvez. Și îmi salvez copilul de viața asta în care toți vorbesc pentru tine și tu nu spui nimic clar.
A tăcut. Marieta a apărut și ea pe hol, cu halatul strâns la piept.
— Dacă pleci acum, să nu te mai întorci cu pretenții.
M-am uitat la ea și, sincer, nu mai simțeam nici furie. Doar oboseală.
— Doamnă, eu n-am vrut averea nimănui. Am vrut doar un bărbat care să nu se teamă de propriul copil.
Tata a venit după mine cu mașina. Când mi-a luat geanta din mână, n-am mai rezistat și am izbucnit în plâns. Din acela urât, cu sughițuri, de mi se tăia aerul. Mama m-a așteptat în poartă și m-a strâns fără multe cuvinte. Uneori, asta e tot ce-ți trebuie.
Dănuț m-a sunat de două ori în seara aia. N-am răspuns. Mi-a scris doar: „Nu era nevoie să pleci așa.” Am citit mesajul de zece ori. Ba da, era nevoie. Pentru că dacă rămâneam, învățam copilul meu că iubirea înseamnă să cerșești siguranță.
Au trecut câteva săptămâni de atunci. Încă mi-e dor de el, și asta mă enervează. Dor de omul care era cu mine la început, nu de cel care a lăsat pe altcineva să-i conducă viața. Poate o să se trezească într-o zi. Poate nu. Dar eu nu mai pot crește un copil în „poate”.
Voi ce ați fi făcut în locul meu? Am cerut prea mult când am vrut un „da” hotărât pentru mine și pentru copilul nostru?
Cât poți să iubești un om care nu e în stare să aleagă, mai ales când de alegerea lui depinde viața unui copil?