Problema a început atunci când soțul meu a început să miroasă extrem de neplăcut. Indiferent ce încercam – dușuri mai dese, schimbarea produselor de igienă sau haine curate – mirosul persista, devenind din ce în ce mai greu de suportat.
În cele din urmă, am decis că situația nu mai poate continua așa și i-am făcut o programare la un medic urolog, hotărâtă să-l însoțesc pentru sprijin. Soțul meu a intrat primul în cabinet, iar medicul a închis ușa. După câteva minute, însă, ușa s-a deschis brusc. Urologul a ieșit pe hol și, când m-a observat, fața i s-a înroșit, iar în privire i se citea un amestec de amuzament și surpriză.
„Doamnă, cred că ar fi bine să intrați și dumneavoastră. Este necesar să vedeți personal despre ce este vorba”, a spus, încercând vizibil să-și stăpânească zâmbetul.
M-am ridicat imediat, cuprinsă de teamă.
„Domnule doctor, ce se întâmplă? De ce reacționați așa?”, l-am întrebat.
În acel moment, soțul meu a apărut în prag. Era palid și avea privirea tulburată, de parcă nu găsea cuvintele potrivite.
„Dragă… nu știu cum să îți explic… dar am omis ceva important.”
Am încremenit.
„Ce anume ai uitat?”, am întrebat.
El s-a aplecat, și-a scos pantofii, iar din unul dintre ei a căzut o felie de brânză mucegăită, lipită de talpă, care probabil se afla acolo de săptămâni.
Medicul a încercat să-și recapete seriozitatea, întorcându-se spre mine.
„Problema este rezolvată. Nu este o afecțiune urologică și nici o altă boală. Mirosul provenea exclusiv din încălțăminte.”
Am rămas fără cuvinte.
Soțul meu, cuprins de jenă, și-a acoperit fața cu mâinile.
„Nu am nicio explicație pentru cum a ajuns acolo… dar cred că întreg cartierul a simțit mirosul din cauza mea.”
În clipa aceea am izbucnit în râs, iar medicul, incapabil să-și mai ascundă amuzamentul, s-a prăbușit pe scaun, încercând zadarnic să-și păstreze calmul profesional.
Sfârșitul nu a fost dramatic, dar a fost decisiv: aceea a fost ziua în care pantofii au ajuns direct la gunoi.