Bărbatul din fotografie se numea Sandu.
Lucrase cu noi câțiva ani.
Nu mai auzisem nimic despre el de foarte mult timp.
„E tata”, mi-a spus Mihai.
M-am uitat iar la fotografie.
Acum vedeam asemănarea.
„Mai trăiește?”
Mihai a dat din cap.
„Da. Dar nu mai poate veni.”
Femeia de lângă el era mama lui.
Am tras două scaune lângă ușa atelierului.
Nu înțelegeam încă povestea banilor.
Mihai mi-a explicat.
În 1998, tatăl lui rămăsese câteva luni fără bani.
Avea doi copii acasă și rate.
Într-o după-amiază venise la atelier hotărât să plece.
Patronul de atunci îl prinsese la poartă.
Îl chema nea Vasile.
Murise între timp.
„Tata spune că Vasile i-a băgat niște bani în buzunar.”
„Posibil.”
„Cinci sute de mii.”
Mi-a luat o secundă să-mi amintesc banii de atunci.
Mihai a continuat:
„Tata a vrut să-i dea înapoi. Vasile n-a primit.”
Îmi aminteam vag perioada.
Nu știam nimic despre împrumut.
„Și ce legătură au cei 50 de lei?”
Mama lui Mihai a răspuns.
„Soțul meu s-a îmbolnăvit anul trecut. De atunci tot spune că are o datorie aici.”
„După aproape 30 de ani?”
A zâmbit.
„Dumneavoastră încercați să vă certați cu un om de 76 de ani care crede că datorează bani.”
Mihai a râs.
Apoi mi-a spus că tatăl lui nu știa că nea Vasile murise.
Când aflase, nu mai știa cui să dea banii.
Așa că îl rugase pe Mihai să treacă pe la vechiul atelier.
Câte 50 de lei.
Când putea.
„Dar de ce sub ștergătorul propriei mașini?”
Aici Mihai s-a înroșit.
„Pentru că prima dată am vrut să intru și să explic.”
„Și?”
„Mi-a fost rușine. Mi s-a părut absurd.”
Lăsa banii acolo cât stătea cu mama lui la policlinica din apropiere.
Înainte să plece, îi lua și îi punea deoparte.
Nu-i dădea nimănui.
Pur și simplu încerca să respecte dorința tatălui lui până își făcea curaj să intre.
„Deci sunt tot banii dumneavoastră.”
„Da.”
A scos din torpedou un plic.
Înăuntru erau bancnotele pe care le văzusem în ultimele săptămâni.
Pe plic scria doar:
Vasile – service.
„Cât e?”
„Nu știu exact cât ar trebui să fie.”
„Nu asta întreb.”
„Șapte sute.”
I-am împins plicul înapoi.
„Eu n-am ce să fac cu ei.”
„Tata n-o să accepte.”
„Nici eu.”
Am stat puțin.
Apoi mi-am amintit ceva.
Nea Vasile avea o vorbă când vreunul dintre noi rămânea fără bani înainte de salariu.
Nu spunea niciodată că ne împrumută.
Spunea:
„Dai și tu altuia când îl prinzi la greu.”
I-am povestit lui Mihai.
Mama lui a început să râdă.
„Exact asta i-a spus și lui Sandu.”
Mihai s-a uitat la plic.
„Și acum?”
„Acum îi spui tatălui tău că datoria e plătită.”
„Cum?”
„Găsim noi.”
În atelier avem un băiat de 22 de ani.
E la noi de câteva luni.
Învață meserie.
În ziua aceea trebuia să-și ia salariul abia peste o săptămână și mă întrebase dacă îi pot da un avans.
Avea nevoie să-și repare centrala din garsonieră.
I-am spus lui Mihai.
N-am luat plicul.
Nici nu l-am dat eu mai departe.
Mihai a vorbit direct cu băiatul.
Nu știu exact ce i-a spus.
Am văzut doar că, înainte să plece, plicul nu mai era la el.
După vreo oră m-a sunat.
„Am vorbit cu tata.”
„Și?”
„M-a întrebat dacă băiatul o să-i dea banii înapoi.”
„Și ce i-ai zis?”
Mihai a râs.
„Că îi dă și el altuia când îl prinde la greu.”
A doua zi Loganul gri a apărut iar în fața atelierului.
M-am uitat automat la ștergător.
Nu mai era nicio bancnotă.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.