— Ce v-a rugat?
Diriginta mi-a spus că Andrei venise la cancelarie cu banii în mână.
Dar nu ca să-i plătească excursia.
O întrebase dacă poate să-i dea doar 30 de lei și restul să-i aducă după salariul meu.
— Mi-a spus să nu vă sun, a continuat ea. Mi-a zis că vă supărați dacă aflați.
Mi-am pus mâna la gură.
— Și dumneavoastră ce i-ați spus?
— Că excursia lui este plătită.
— Cum adică?
Aici mi-a explicat.
Nu era singurul copil din clasă pentru care 120 de lei însemnau mult.
La începutul anului, câțiva părinți care puteau lăsaseră niște bani în plus tocmai pentru asemenea situații. Fără nume, fără să știe copiii cine a dat și cine a primit.
— Nu e pomană, mi-a spus diriginta. Și vă rog să nu-l faceți să se simtă prost. Merge cu colegii lui. Atât.
După ce am închis, m-am uitat mult la cei 74 de lei rămași în portofel.
Seara, Andrei a intrat pe ușă și primul lucru pe care l-a întrebat a fost:
— Te-a sunat doamna?
— Da.
A făcut o mutră.
— I-am zis să nu te sune.
Am râs și am plâns în același timp.
Am scos cei 90 de lei ai lui și i-am pus în față.
— Ăștia se întorc la tine.
— Dar, mamă…
— Fără „dar”. Și de mâine mănânci la școală.
A tăcut puțin.
— Bine.
— Promiți?
— Promit.
Apoi s-a dus spre cameră și s-a întors din ușă.
— Da’ lui Rareș pot să-i mai dau jumătate?
— De ce?
S-a uitat la mine de parcă întrebarea era prostească.
— Pentru că nici mama lui n-are mereu.
Atât.
Uneori noi credem că ascundem grijile de copii.
Închidem ușa când vorbim despre facturi. Spunem „lasă că vedem noi”. Zâmbim când frigiderul e aproape gol.
Dar ei văd.
Și, câteodată, încep să renunțe la lucruri înainte să apucăm noi să le spunem că nu ni le permitem.
În seara aceea am pus 10 lei în ghiozdanul lui pentru a doua zi.
Dimineață am verificat.
Nu mai erau acolo.
În buzunarul din față am găsit în schimb două sandvișuri.
Unul pentru el. Unul pentru Rareș.
Poveste ficțională realizată cu asistența inteligenței artificiale în procesul de redactare.