Pe ultima linie scria:
„Dacă până la 6:24 nu coboară, urcă la 14. Dacă nu răspunde, sun-o pe Mariana de la 12. Are cheie.”
M-am uitat la taximetrist.
— Cine e Mariana?
De la etajul doi s-a auzit o ușă.
Femeia pe care o întâlnisem cu câteva zile înainte a apărut pe palier, încă în papuci.
— Eu.
— Aveți cheia lui?
— De vreo opt ani.
Șoferul a urcat primul.
Mariana a deschis apartamentul.
— Nea Ilie?
Nimic.
Am intrat.
În bucătărie era lumina aprinsă.
Sacoșa de pânză stătea pe masă, iar nea Ilie era pe un scaun, cu capul sprijinit într-o mână.
Când ne-a văzut, s-a încruntat.
— Ce-i cu voi aici?
Mariana s-a dus direct la el.
— De ce n-ai coborât?
— Pentru că nu mă simt bine.
— Și telefonul?
— În dormitor.
Taximetristul s-a uitat la mine.
— Deci am făcut bine.
Nea Ilie l-a auzit.
— Ce-ai făcut bine?
I-am arătat hârtia.
A citit instrucțiunea.
Apoi a cerut ochelarii.
— Îi aveți pe cap, i-a spus Mariana.
Și-a pus ochelarii la ochi și a citit din nou.
— Ăsta chiar a scris așa ceva?
— Da.
— Și tu ai intrat în casa mea pentru că ți-a spus un taximetrist?
— Eu am cheia, a spus Mariana.
— Nu pe tine te-am întrebat.
Până la urmă, Mariana a chemat ambulanța.
Nea Ilie a protestat aproape tot timpul.
Nu era ceva dramatic, dar tensiunea îi scăzuse mult și medicii au decis să-l ducă pentru investigații.
Înainte să plece, s-a întors spre șofer.
— Cum te cheamă?
— Sorin.
— Sorin, câte zile mai ai plătite?
Sorin s-a uitat pe foaie.
— Șaisprezece.
— Mâine să nu vii.
— Nu pot.
— Cum adică nu poți?
— Sunt plătit.
— Îți dau eu banii.
Sorin a întors hârtia și i-a arătat propoziția lui Costi.
Nea Ilie a înjurat încet.
Mariana a început să râdă.
Ambulanțierul n-a înțeles nimic.
A doua zi, la 6:20, taxiul galben era din nou jos.
Nea Ilie era încă la spital.
Sorin a coborât geamul când m-a văzut.
— Ce fac?
— Cu ce?
— Trebuie să-l văd ieșind.
— Nu e acasă.
— Știu. Dar Costi a plătit.
A stat cinci minute și a plecat.
În următoarele zile am început să cobor cu cafeaua la el.
Într-o dimineață l-am întrebat ceva ce nu-mi trecuse prin cap până atunci.
— De unde știa Costi că nea Ilie ar putea avea o problemă dacă nu coboară?
Sorin a lăsat paharul jos.
— Nu știi?
— Ce să știu?
— Costi n-a început chestia asta din cauza piciorului.
— Păi atunci?
Sorin s-a uitat spre intrarea blocului.
— Piciorul a fost doar motivul pentru care s-au cunoscut.
Mi-a povestit că, în prima zi în care îl dusese pe nea Ilie la policlinică, Costi observase ceva.
Bătrânul îi spusese de trei ori aceeași adresă.
La un semafor îl întrebase dacă mai aveau mult.
Două minute mai târziu îl întrebase din nou.
Costi nu spusese nimic.
La întoarcere însă îl întrebase dacă locuiește singur.
Nea Ilie îi răspunsese că da.
Soția murise cu câțiva ani înainte, iar fiica lui locuia în alt oraș.
— Și de aici a decis să vină zilnic?
— Nu chiar.
Într-una dintre dimineți, Costi ajunsese la 6:20 și nea Ilie nu coborâse.
A așteptat.
La 6:25 urcase în bloc.
Atunci o cunoscuse pe Mariana.
Nea Ilie dormea.
Pur și simplu uitase că trebuia să meargă la tratament.
A doua zi coborâse normal.
După alte câteva zile uitase din nou.
— Are demență?
— Nu știu și nici Costi nu știa. Nu era treaba lui să-i pună diagnostic.
Asta mi-a plăcut la răspunsul lui.
Costi nu încercase să devină medicul lui nea Ilie.
Nici familia lui.
Își făcuse doar o regulă simplă.
Dacă la 6:20 îl vedea ieșind din bloc, știa că omul era treaz, îmbrăcat și suficient de bine încât să-și înceapă ziua.
Dacă nu ieșea, verifica.
Cinci minute.
Atât.
— Și de ce a continuat după ce s-a terminat tratamentul?
Sorin a ridicat din umeri.
— Probabil pentru că atunci deja știa.
— Știa ce?
— Că dacă nu vine el, nu vine nimeni la ora aia.
Nea Ilie s-a întors acasă după câteva zile.
La 6:18 era deja în fața blocului.
Sorin a ajuns două minute mai târziu.
— Acum ești mulțumit? l-a întrebat bătrânul.
— Foarte.
— Poți să pleci.
— La 6:25.
— E 6:20.
— Știu.
Nea Ilie s-a așezat pe bancă.
La 6:25, Sorin a pornit motorul.
— Mâine nu mai veni.
— Mai am unsprezece zile.
— Să ți le plătească Costi degeaba.
— Deja mi le-a plătit.
După ce taxiul a plecat, nea Ilie s-a întors spre mine.
— La ce spital e?
— Cine?
— Costi.
Am aflat de la Sorin.
Două zile mai târziu, nea Ilie m-a rugat să-l duc.
Când am ajuns, Costi era deja în picioare și urma să fie externat în câteva zile.
Nea Ilie a intrat în salon cu sacoșa lui de pânză.
— Tu ești Costi?
Bărbatul din pat a început să râdă.
— După atâtea luni ai aflat?
— Mi-ai trimis alt taximetrist la ușă.
— Aveam contract.
— Ce contract?
— Verbal.
Nea Ilie a pus sacoșa pe pat.
— Cât ai plătit?
— Nu contează.
— Cât?
— Ilie…
— Cât?
Costi mi-a făcut semn să nu spun nimic.
Nici măcar nu știam suma.
Nea Ilie a deschis sacoșa.
Înăuntru avea un termos nou și două pachete de cafea.
— Ce-s astea? a întrebat Costi.
— Ai zis că vii pentru cafea.
— Da.
— Atunci măcar să fie bună.
Au stat aproape o oră de vorbă.
Înainte să plecăm, nea Ilie s-a oprit în ușă.
— Când te întorci la muncă?
— Probabil peste vreo lună.
— Bine.
— De ce?
— Ca să știu.
— Ce să știi?
— Când scap de Sorin.
Din pat, Costi a început să râdă.
— Nu scapi.
— Cum adică?
— I-am dat programul.
— Ce program?
— Până mă întorc.
Nea Ilie s-a uitat la mine.
— Vezi? De asta nu trebuie să vorbești cu taximetriștii.
După ce au trecut cele douăzeci și una de zile, Sorin n-a mai venit.
În prima dimineață fără taxi, am coborât la 6:20 cu câinele.
Nea Ilie era deja pe bancă.
— Azi nu mai verifică nimeni dacă ai coborât, i-am spus.
— Ba da.
A arătat spre mine.
— Tu ce faci aici?
— Scot câinele.
— La 6:20 fix?
M-am uitat la ceas.
Avea dreptate.
A doua zi am coborât la 6:23.
Nea Ilie era la geam.
L-a deschis.
— Ai întârziat trei minute!
— N-am semnat niciun contract.
— Nici Costi.
Și a închis geamul.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale