Câteva zile mai târziu, colega mea mi-a trimis o poză.
Nu era cu apartamentul nou.
Era tatăl ei, în cafenea, cu șorțul negru și cu aceeași expresie ușor iritată pe care o avea de fiecare dată când cineva îl fotografia.
În fața lui era o felie de tort cu o lumânare înfiptă strâmb.
„Ultima tură”, scrisese ea.
Am sunat-o.
— Până la urmă ai mers?
— Da. Și m-a pus să plătesc cafeaua.
— Normal.
— A zis că de acum sunt proprietar în devenire și trebuie să mă obișnuiesc cu cheltuielile.
Apartamentul pentru care dăduse avansul era mic. Două camere, într-un bloc vechi, la câteva stații de locul în care stătea ea.
Nu era cadoul spectaculos pe care îl crezusem când văzusem prima dată hârtia.
Și nici nu era plătit.
Tatăl ei strânsese doar avansul. Restul urma să fie cumpărat prin credit, iar rata avea s-o plătească ea dacă decidea că îl vrea.
Banii pe care îi dăduse până atunci drept „chirie” rămâneau în contul ei.
— Deci practic mi-a făcut rost de două probleme, mi-a spus. Un credit și niște economii pe care acum mi-e frică să le cheltui.
— Poți să refuzi apartamentul.
— I-am spus asta.
— Și?
— Mi-a arătat anunțul și mi-a zis: „Foarte bine. Îl vând mai scump.”
Asta era partea pe care o înțelesesem greșit în dimineața cu dosarul.
Tatăl ei nu muncise seara ca să-i cumpere un apartament.
Nici n-ar fi avut cum.
Muncise ca să pună pe masă diferența necesară pentru avans, astfel încât ea să poată decide dacă vrea să facă următorul pas fără să-și golească economiile.
Metoda lui rămânea discutabilă.
Fiica lui îi spusese asta de suficiente ori.
Mai ales partea în care îi ascunsese doi ani că garsoniera era a lui.
— Știi ce mă enervează cel mai tare? mi-a spus ea.
— Că te-a mințit?
— Nu. Că planul lui chiar a funcționat.
În cei doi ani învățase să-și construiască bugetul în jurul unei chirii pe care credea că trebuie s-o plătească.
Acum avea economiile strânse din acea „chirie”, plus banii pe care reușise să-i pună singură deoparte.
La câteva zile după ultima tură a tatălui ei, au mers din nou să vadă apartamentul.
De data asta m-au chemat și pe mine.
Nu știu de ce.
Probabil devenisem martor oficial fără să semnez nimic.
Apartamentul era gol, cu pereți albi și o bucătărie atât de mică încât tatăl ei a deschis frigiderul și a blocat aproape toată intrarea.
— Aici nu încape masa mea, a spus ea.
— Perfect.
— Cum adică perfect?
— Economisești și la masă.
— Vezi? Din cauza asta nu pot vorbi serios cu tine.
— Vorbim despre mobilă într-un apartament pe care încă nu l-ai cumpărat. Suntem foarte serioși.
Agentul imobiliar se prefăcea că nu-i ascultă.
La final, ea a mai trecut o dată prin camere.
N-a spus dacă îl vrea.
Nici tatăl ei n-a întrebat-o.
În mașină, însă, a scos telefonul.
— Trimite-mi iar calculul pentru rată.
El i l-a trimis fără comentarii.
După câteva minute, ea a întrebat:
— Dacă îl iau, banii din cont chiar rămân la mine?
— Da.
— Toți?
— Da.
— Și nu-mi mai inventezi niciun proprietar?
— Nu promit.
Ea l-a lovit ușor cu dosarul peste braț.
Până la urmă a cumpărat apartamentul.
Nu imediat. A mai făcut calcule, a discutat cu banca și s-a întors de două ori să-l vadă înainte să semneze.
Tatăl ei n-a mai lucrat la cafenea după ultima tură.
Câteva săptămâni mai târziu am trecut pe acolo să-mi iau o cafea.
Managera m-a recunoscut.
— Prietenul tău nu mai vine?
— Nu e prietenul meu. E tatăl unei colege.
— A, păcat. Era bun.
Am râs.
— Nu-i spuneți asta, că se întoarce.
În seara aceea i-am povestit colegei mele.
Mi-a răspuns aproape imediat:
„Să nu îndrăznești.”
După încă un minut a venit al doilea mesaj:
„Oricum acum are treabă. Mi-a promis că mă ajută să zugrăvesc sâmbătă.”
Sâmbătă după-amiază mi-a trimis altă fotografie.
Tatăl ei era în mijlocul sufrageriei, cu trafaletul într-o mână și telefonul în cealaltă.
Sub fotografie scrisese:
„L-am pensionat de la cafenea. N-am zis nimic despre restul.”
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.