Marțea următoare, Robert a venit la nouă și jumătate.
De data asta n-a atins tomberonul.
— Haideți.
— Unde?
— La doamna Victoria.
Am mers cele trei case până la poarta ei.
Robert a bătut.
— Intrați!
Am intrat în curte și am înțeles imediat fotografia.
Lângă gard erau patru tomberoane.
Nu șapte.
Patru.
Toate diferite.
Pe unul îl recunoșteam.
— Ăla e al meu.
Din ușa casei s-a auzit:
— Știu.
Doamna Victoria a ieșit încet, sprijinindu-se într-un baston.
— Bună seara.
— Bună seara. De ce aveți tomberonul meu în curte?
S-a uitat la Robert.
— Nu i-ai spus?
— Am încercat.
— Nu mi-ai spus nimic.
— Păi de asta v-am adus.
Femeia s-a așezat pe un scaun.
— Nu le fur.
— Mă bucur.
— Le împrumut.
M-am uitat la Robert.
El și-a băgat mâinile în buzunare.
— V-am zis că e greu de explicat.
— Pentru ce împrumutați tomberoane?
Doamna Victoria a arătat spre un șopron mic.
— Deschide.
Robert a deschis ușa.
Înăuntru nu era gunoi.
Erau sticle de plastic strânse în saci, cartoane legate cu sfoară și câteva cutii cu doze de aluminiu.
— Reciclați?
— Nu eu.
— Atunci cine?
— Trei copii.
Am crezut că n-am auzit bine.
— Ce copii?
Robert a tras un sac mai aproape de ușă.
— Aici începe partea pentru care m-a certat.
— Cine?
— Doamna Victoria.
Ea l-a corectat:
— Nu te-am certat. Ți-am spus că ești prost.
— Tot aia.
În urmă cu aproape un an, Robert o găsise pe femeie încercând să ducă doi saci cu PET-uri până la un centru de colectare.
— De ce strângeați sticle?
— Pentru bani.
A spus-o fără nicio jenă.
— Pensia nu vă ajunge?
— Pensia mea mă privește pe mine.
Robert a râs.
— Vedeți? Exact așa face.
Victoria i-a aruncat o privire.
— Lasă-mă să termin.
Sticlele nu erau pentru ea.
Pe strada din spatele casei locuia o familie cu trei copii. Tatăl lucra sezonier, iar mama făcea curățenie prin sat.
Copiii începuseră să strângă PET-uri și doze după școală ca să-și cumpere lucrurile pe care părinții nu reușeau întotdeauna să le ia.
Nu mâncare.
Nu haine.
Lucruri mici.
Un caiet mai bun.
Bani pentru excursie.
O minge.
O pereche de căști.
— Și dumneavoastră ați început să strângeți pentru ei?
Victoria s-a încruntat.
— Nu.
Robert a oftat.
— Ba da.
— Eu doar nu le arunc.
— Ați întrebat jumătate de stradă dacă are PET-uri.
— Asta nu înseamnă că le strâng.
— Ați făcut șopronul depozit.
— Șopronul era gol.
Am început să râd.
— Și tomberoanele?
Robert a arătat spre ele.
Aici apăruse problema.
Oamenii începuseră să lase pungi cu reciclabile la poarta Victoriei. Numai că ea nu putea să care sacii mari prin curte.
Robert găsise o soluție foarte proastă.
Lua temporar tomberoane goale de pe stradă, le ducea la ea, încărca în ele sacii și îi muta până la șopron.
După aceea trebuia să ducă tomberoanele înapoi.
— „Trebuia” e partea importantă, a spus Victoria.
— Le duceam.
— Uneori.
— De cele mai multe ori.
— Robert.
— Bine. Aproape de cele mai multe ori.
M-am uitat la tomberonul meu.
— Și al meu de ce apare în fotografia aia?
— Pentru că e cel mai bun.
— Cum adică?
— Are roți mari.
Am rămas câteva secunde uitându-mă la el.
— Mi-am luat tomberon mai scump ca să transporte satul PET-uri cu el?
Victoria a răspuns foarte serioasă:
— Se comportă bine.
Am izbucnit în râs.
Robert la fel.
— Și de ce mi-l mutai marțea pentru mașina de gunoi?
— Două probleme, un singur tomberon.
— Fantastic.
Atunci s-a deschis poarta.
A intrat o fată de vreo paisprezece ani cu fratele ei mai mic.
Fata avea două sacoșe pline cu sticle.
— Bună seara.
Victoria s-a ridicat imediat.
— Puneți-le acolo.
— Le ducem noi.
— Am spus acolo.
Copiii au lăsat sacoșele lângă șopron.
Băiatul s-a uitat la mine.
Apoi la tomberon.
— Ăsta e ăla bun?
Robert a început să râdă.
— Vezi?
— Până și copilul îmi cunoaște tomberonul?
Fata s-a înroșit.
— Robert îi zice Mercedes.
— Cum îi zice?
Victoria și-a dus mâna la frunte.
— Eu i-am spus să nu-i pună nume.
Robert încerca deja să nu mai râdă.
— Are rulmenți buni.
— E un tomberon.
— Unul foarte bun.
În seara aia am aflat și ce se întâmplase după accidentul lui Robert.
Victoria îi sunase mama, într-adevăr.
Dar după ce i se vindecase mâna, îl chemase înapoi.
Nu să-i mulțumească.
Să-i repare poarta.
Îi dăduse bani pentru muncă.
Apoi îl chemase să-i curețe jgheabul.
Apoi să-i taie câteva crengi.
Când vecinii au aflat că Robert caută de lucru, au început să-l cheme și ei.
— Eu voiam să strâng bani pentru o bicicletă electrică, a spus el.
— Și ai strâns?
— Da.
— Unde e?
A arătat spre bicicleta veche sprijinită de gard.
— Aia nu pare electrică.
Victoria a răspuns:
— A cumpărat maică-sii o mașină de spălat.
Robert s-a întors spre ea.
— Era nevoie să spuneți?
— Nu.
— Atunci?
— Mi-a venit.
Pentru prima dată în seara aceea, Robert n-a avut replică.
La plecare mi-am luat tomberonul.
Robert a venit după mine.
— De acum nu-l mai mut.
— Ba îl muți.
S-a oprit.
— Serios?
— Marțea, dacă trebuie pentru doamna Victoria, îl pui acolo.
— Bine.
— Dar după aia îl aduci înapoi.
— Normal.
— Și nu-l mai bagi în curtea ei fără să-mi spui.
— Bine.
Am făcut câțiva pași.
— Robert.
— Da?
— Și nu-i mai spune Mercedes.
A zâmbit.
— Asta nu pot să promit.
Dimineața următoare, tomberonul era la poarta mea.
Pe capac era lipită o bucată de bandă de hârtie.
Scria cu pixul:
„MERCEDES”.
Am dezlipit-o.
Seara era lipită la loc.
De data asta, dedesubt scria mai mic:
„Nu eu. Victoria.”
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.