— De asta am venit. Să hotărăști tu dacă rămâne.
M-am uitat la chei.
— Unde să rămână?
— Aici.
— Mașina?
— Mașina, a spus mama.
Petre și-a șters mâinile de pantaloni.
— Eu i-am spus că nu e nevoie.
— Și eu ți-am spus că nu decizi tu.
— E garajul meu.
— Tocmai de-aia nu decizi.
Cristina a început să râdă.
— Voi așa vorbeați și când era Vasile?
— Mai rău, a spus Petre.
Am pus cheile pe capota mașinii.
— Explicați-mi și mie regula.
Petre s-a uitat spre tabla pe care scria „MIERCURI — după 16:00”.
— Taică-tu nu voia să avem aici o mașină a noastră.
— Nu înțeleg.
— O mașină pentru piese, a spus mama.
Petre a continuat:
— La un moment dat am vrut să cumpărăm o Dacie veche. S-o ținem în curte și, când venea cineva care nu-și permitea o piesă, luam ce se putea de pe ea.
— Și tata n-a vrut?
— Deloc.
— De ce?
Petre a arătat spre caiet.
— Pentru că spunea că în două luni o să ajungem să hotărâm noi cine „merită” o piesă și cine nu.
Cristina a dat din cap.
— Asta suna a Vasile.
— El avea altă regulă, a spus Petre. Dacă omul putea să plătească piesa, o plătea. Dacă nu putea, găseam altă variantă. Dezmembrări, o piesă second-hand, plata mai târziu, muncă la schimb. Dar nu țineam o mașină aici ca s-o mâncăm bucată cu bucată.
— Și ce legătură are mașina lui?
Mama a răspuns:
— Petre a vrut s-o cumpere de la mine.
M-am întors spre el.
— Pentru piese?
— Da.
— Și mama n-a vrut.
— Ba voiam, a spus mama. Până am găsit caietul.
A luat cheile de pe capotă.
— După aia m-am gândit că Vasile m-ar fi certat și mort.
Petre a pufnit.
— Asta sigur.
Mama mi-a întins din nou cheile.
— Eu nu mai pot s-o văd în curte. Dar nici n-am vrut s-o dau la dezmembrări. Așa că m-am gândit la altceva.
— La ce?
— Să rămână aici întreagă.
Am crezut că vrea să transforme mașina într-un fel de amintire.
N-a fost asta.
— Și ce faceți cu ea?
Petre a răspuns:
— O folosim.
— Pentru ce?
— Pentru oamenii care își lasă mașina aici.
Mi-a explicat că problema apăruse de multe ori.
Cineva venea cu mașina dimineața și afla că reparația dura până seara sau până a doua zi.
Avea serviciu.
Avea copil de luat de la școală.
Avea de mers după medicamente.
Iar garajul era la marginea satului.
Tata îi ducea uneori cu mașina lui.
Alteori le-o lăsa.
— Tata împrumuta mașina?
Petre a râs.
— Cu mare scandal.
— Ce scandal?
— Îi punea să-i promită că nu fumează în ea.
Mama a ridicat o sprânceană.
— Și mie îmi spunea că mirosul e de la Petre.
— Eu nu fumez.
— Știu acum.
Cristina râdea atât de tare încât a trebuit să se sprijine de dubă.
Petre a deschis portiera șoferului.
— Dacă rămâne, asta facem cu ea. Nu monument, nu poză cu Vasile pe bord, nu prostii.
— Doar o dați oamenilor?
— Când au nevoie.
— Gratis?
— Benzina și-o pune fiecare. Dacă o lovește, o repară. Dacă Petrică o ia, îi ascund cheile.
Băiatul cu rulmentul a protestat din spate:
— O singură dată!
— O dată e suficient.
M-am uitat la mașină.
Avea o zgârietură pe portiera din dreapta, o husă urâtă pe volan și aceeași iconiță mică lipită de bord pe care tata refuzase ani întregi s-o dea jos.
Nu era o mașină specială.
Tocmai asta mi-a plăcut.
— Și asta era regula lui?
— Nu, a spus Petre.
— Păi?
A luat tabla cu „MIERCURI — după 16:00” și a agățat-o din nou pe cuiul de lângă garaj.
— Regula era că nimeni nu pleacă de aici cu problema mai mare decât atunci când a venit.
— Ce înseamnă asta?
— Dacă n-ai bani de reparație, nu te îndatorez pentru trei ani. Dacă mașina nu merită reparată, îți spun. Dacă trebuie să ajungi acasă, găsim cum. Dacă pot s-o repar, o repar. Dacă nu pot, nu mă prefac că pot.
Mama s-a uitat la mine.
— De asta te-am adus.
Am ținut cheile câteva secunde.
Apoi i le-am întins lui Petre.
— Rămâne.
Nu le-a luat.
— Nu mie.
— Atunci cui?
A arătat spre un cui gol, lângă combinezonul albastru.
Am agățat cheile acolo.
Cristina a scos telefonul.
— Bun. Atunci miercuri la patru?
Petre s-a uitat la ea.
— La cinci.
— Pe tablă scrie patru.
— Tabla e veche.
Băiatul cu rulmentul a intervenit:
— Eu pot de la patru.
— Tu poți să mături de la patru.
— Tot muncă e.
Mama se pregătea să plece când Petre a strigat-o.
— Stai.
A deschis portbagajul mașinii.
Înăuntru erau cele două sacoșe pe care mama le pusese dimineață.
— Astea ce sunt?
Mama s-a uitat la Cristina.
— Pentru miercuri.
Într-o sacoșă erau cafea, pahare de carton și zahăr.
În cealaltă erau două cutii cu chec.
Petre a ridicat una.
— Am zis fără chec.
Mama a deschis poarta.
— Aia era regula lui Vasile, nu a mea.
Miercuri, puțin după cinci, mama mi-a trimis o fotografie.
Tabla era din nou afară.
În fața garajului erau trei mașini.
A tatălui meu nu era printre ele.
Am sunat-o imediat.
— Unde e mașina?
— La Cristina.
— De ce?
Din spatele ei l-am auzit pe Petre:
— I s-a stricat iar a ei!
Apoi vocea Cristinei, de undeva mai departe:
— Și am adus cozonac!
Petre a răspuns:
— Prea mult!
Mama a început să râdă și a închis.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.