Costel s-a uitat la femeie.
— Nu trebuie să audă nimeni nimic.
— Atunci spune-le ce ai semnat.
Sandu era deja lângă noi.
— Ce-ai semnat, mă?
Costel s-a sprijinit de portiera tractorului.
— Grajdul.
— Ce-i cu grajdul?
Femeia a desfăcut foile.
— Ni-l cedează nouă.
Sandu a râs, convins că glumește.
N-a râs nimeni cu el.
— Cum adică vi-l cedează?
— Adică nu mai e al meu, a spus Costel.
— Cu totul?
— Cu totul.
— Gratis?
Costel s-a uitat spre grajd.
— Eu ce să fac cu el?
Sandu aproape s-a înecat.
— Acum patru ani voiai opt mii de euro pe el.
— Acum patru ani aveam altă părere.
— Și acum?
Costel a arătat spre câinii care tocmai fuseseră coborâți.
— Acum are cine să-l folosească.
Femeia mi-a explicat că grajdul nu era vreo clădire frumoasă. Avea acoperișul reparat în trei locuri, beton crăpat și o ușă care trebuia ridicată puțin ca să se închidă.
Dar era sus, departe de zona care se inundase în dimineața aceea.
Și avea teren în jur.
Pentru ei, asta conta.
— Noi am vrut să-i plătim chirie, a spus ea.
Costel a pufnit.
— Da. O sută de lei.
— Atât ne permiteam atunci.
— Știu.
— După ce am început să strângem bani, am vrut să facem contract normal.
— Știu și asta.
— N-a vrut.
Sandu s-a uitat la el.
— De ce?
Costel a ridicat din umeri.
— Dacă vă iau chirie, după aia trebuie să vă ascult în fiecare lună că n-aveți bani de mâncare pentru câini.
Femeia a râs.
— Ăsta a fost argumentul lui.
— E un argument bun.
— Nu, Costele. Un argument bun era să ne iei o chirie mică. Tu ai mers și ai început actele ca să ne dai locul.
Costel s-a uitat spre mine.
— Vezi? De asta nu vorbesc cu oamenii.
Sandu încă nu trecuse peste partea cu banii.
— Și chiar nu iei nimic?
— Ba da.
Femeia a ridicat foile.
— Aici ajungem la condiție.
Costel a oftat.
— Spune-o și termină.
— Când am văzut prima variantă a actelor, am crezut că avocatul a făcut o glumă.
— N-a fost avocatul meu.
— Știm.
— Atunci nu da vina pe mine.
— Condiția ai pus-o tu.
Sandu și-a băgat mâinile în buzunare.
— Hai, mă, ce condiție?
Femeia s-a uitat spre câinele negru.
Nero stătea lângă tractor.
Costel a observat și el.
— Să nu începi.
— Nu încep nimic.
Apoi ne-a spus.
Costel nu ceruse bani.
Nu ceruse să păstreze o parte din teren.
Nu ceruse ca adăpostul să-i poarte numele.
Ceruse doar ca poarta mică din spatele grajdului, cea care dădea spre drumul lui, să nu fie încuiată în timpul zilei.
Sandu s-a uitat la el.
— Pentru ce?
— Pentru tractor.
Femeia a început să râdă.
— Minte.
— Nu mint.
— Tractorul intră pe poarta mare.
Costel n-a răspuns.
Nero s-a ridicat și s-a apropiat de el.
Femeia a continuat:
— Poarta mică e prea îngustă pentru tractor. Dar e exact pe unde vine el pe jos.
Costel s-a aplecat și i-a dat câinelui o palmă ușoară pe spate.
— Mai trebuie verificat locul.
— De două ori pe zi?
— Uneori.
— La șase dimineața?
— Sunt treaz.
Sandu râdea.
— Deci dai grajdul doar ca să poți intra la câini când vrei?
— Nu la câini.
Femeia a arătat spre Nero.
— Sigur.
Costel s-a îndreptat.
— Dacă vă mai trebuie tractorul, mă sunați.
— Vă sunăm.
— Și nu băgați duba iar pe drumul de jos dacă plouă.
— Am înțeles.
S-a urcat la volan.
Nero s-a ridicat iar.
— Tu rămâi.
Câinele s-a apropiat de roata tractorului.
— Am zis că rămâi.
Femeia l-a prins de ham.
Costel a pornit motorul și a plecat.
Nero a rămas cu ochii după tractor până a făcut dreapta la prima casă.
Sandu s-a uitat la femeie.
— Chiar vă dă grajdul?
— Dacă nu se răzgândește până terminăm actele.
Din capătul străzii s-a auzit tractorul.
Costel se întorcea.
A oprit lângă noi și a coborât geamul.
— Ce-ai uitat? l-a întrebat Sandu.
Costel a arătat spre remorcă.
Mai rămăseseră acolo doi saci de hrană.
— Ăștia.
Femeia s-a dus să-i ia.
Înainte să plece din nou, Costel s-a uitat la Nero.
— Și vezi că n-a mâncat.
Femeia a zâmbit.
— De unde știi?
— Pentru că dimineață nu s-a atins de mâncare.
— Parcă nu era câinele tău.
Costel a băgat tractorul în viteză.
— Nici grajdul nu mai e al meu.
Și de data asta chiar a plecat.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.