Doru s-a uitat la femeie.
— Tata?
— Taică-tu.
— Dar casa noastră arsese.
— Știu. Eram acolo.
Femeia s-a sprijinit cu ambele mâini în baston.
O chema Ileana și avea 86 de ani. În vara despre care vorbeau, locuia în casa în care stăteam eu acum împreună cu părinții și cu sora ei mai mică.
Casa familiei lui Doru fusese la câteva gospodării distanță.
— Focul a pornit după-amiaza, a spus ea. Era secetă și bătea vântul.
Doru știa partea asta.
Avea șase ani atunci.
Își amintea mai ales oamenii alergând cu găleți și faptul că mama lui îl ținuse pe marginea drumului împreună cu sora lui.
Casa lor nu mai putuse fi salvată.
Dar focul ajunsese și la o magazie aflată între gospodării.
De acolo putea să treacă mai departe.
— Tatăl tău a venit aici înaintea tuturor, a spus Ileana.
— Tata mi-a zis că oamenii din sat au stins focul.
— Au venit și oamenii din sat. Dar el a fost primul.
Doru a rămas lângă bicicletă.
— Și?
— Și a urcat pe șopronul nostru cu un topor.
— Pentru ce?
— Să dea jos partea care luase foc.
Ileana a arătat spre spatele curții.
Șopronul acela nu mai exista.
Tatăl lui Doru reușise să desprindă câteva scânduri aprinse înainte ca flăcările să ajungă la acoperișul casei.
După aceea veniseră și ceilalți.
Casa rămăsese în picioare.
A lui nu.
În seara aceea, familia lui Doru nu mai avea unde să doarmă.
— Tata nu mi-a povestit niciodată asta.
— Normal.
— De ce?
Ileana a râs.
— Pentru că era la fel de încăpățânat ca tine.
După incendiu, familia ei îi primise în casă.
Nu pentru o noapte.
Pentru aproape trei luni.
Părinții dormeau într-o cameră. Copiii, în cealaltă. Vara găteau mult afară, iar când ploua mâncau toți în bucătăria mică.
— Eram câți? a întrebat Doru.
— Nouă, dacă nu venea unchiul meu. Zece dacă venea și el.
— În casa asta?
— În casa asta.
M-am uitat spre ea.
Acum mi se părea mică pentru mine singur.
Doru a arătat spre roșiile de pe zid.
— Și astea?
Ileana a luat una în mână.
— Mama ta a început.
— Mama?
— În vara următoare.
Familia lui își ridicase între timp o casă modestă pe alt teren.
Aveau și o grădină.
Într-o dimineață, mama lui Doru venise cu un coș de roșii.
Mama Ilenei îl refuzase.
A doua zi venise iar.
Fusese refuzată din nou.
A treia zi nu mai bătuse la poartă.
Lăsase coșul pe zid.
— Așa a început?
— Da.
— Și tata?
— După ce mama ta s-a îmbolnăvit, a continuat el.
Doru se uita la roșia din mâna Ilenei.
— Dar tu ai plecat de aici.
— Am plecat.
— Și el tot venea.
— Știu.
— De ce?
Ileana a pus roșia la loc.
— Pentru că nu venea pentru mine.
Doru a început să râdă.
— Iar ajungem aici.
— Venea pentru el.
Niciunul dintre noi n-a spus nimic.
Ileana a continuat:
— Taică-tu n-a suportat niciodată ideea că a rămas dator cuiva.
— Dar tocmai ai spus că el v-a salvat casa.
— Exact.
— Atunci nu era dator.
— Asta îi spuneam și eu.
După ani, când Ileana îl întrebase de ce mai lasă roșiile acolo, el îi răspunsese că incendiul și cele trei luni petrecute în casa aceea erau două lucruri diferite.
Una nu o ștergea pe cealaltă.
— Și douăzeci și opt de ani a făcut asta?
— Nu zilnic, cum faci tu acum.
Doru s-a uitat la ea.
— Puteai să-mi spui mai devreme.
— N-ai întrebat.
— Nici tata nu mi-a spus.
— El avea scuza că era mort. Tu m-ai avut la telefon de trei ori săptămâna asta.
Am început să râd.
Doru nu.
— Deci eu de trei săptămâni îi las omului ăstuia roșii degeaba?
Ileana s-a uitat la mine.
— Le-ai mâncat?
— Pe majoritatea.
— Au fost bune?
— Foarte.
A ridicat din umeri.
— Atunci nu chiar degeaba.
Doru a luat una dintre cele două roșii de pe zid.
— Pe asta o iau înapoi.
— De ce?
— Am pus două azi.
Mi-a întins-o pe cealaltă.
— Una rămâne.
— Credeam că datoria s-a terminat.
Și-a pus piciorul pe pedala bicicletei.
— Datoria, da.
— Și roșiile?
S-a uitat spre Ileana.
Ea a răspuns înaintea lui:
— Acum e doar prostul obicei al familiei.
Doru a plecat cu bicicleta.
Ileana a rămas lângă poartă și s-a uitat după el.
— Mâine mai vine?
— Nu știu.
— Vine.
— De unde știți?
A luat roșia rămasă pe zid și mi-a pus-o în mână.
— Pentru că taică-su făcea exact la fel. Întâi spunea că nu mai vine. După aia venea să vadă dacă am mâncat ce-a adus.
A doua zi dimineață am verificat zidul înainte să-mi fac cafeaua.
Nu era nimic.
Pe la șapte și un sfert am auzit o bicicletă oprindu-se la poartă.
N-am ieșit.
După ce a plecat, pe zid erau două roșii.
Probabil recuperase restanța de ieri.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.