— Să afle dacă tata l-a trecut vreodată lângă mine.
Am crezut că n-am înțeles.
— Și omul ăsta vă sună după atâția ani ca să vă întrebe ce scrie pe un copac?
Lili a zâmbit.
— Știu cum sună.
A deschis telefonul și a căutat un număr.
— Îl cheamă Nicu.
În vara despre care vorbea, Lili avea nouă ani, iar Nicu zece.
Tatăl lui lucra împreună cu tatăl ei. Într-o dimineață, omul îl adusese la serviciu pentru că nu avea cu cine să-l lase.
Planul fusese să stea acolo o zi.
Până seara, părinții lui Lili aflaseră că mama băiatului ajunsese în spital și urma să rămână internată o perioadă.
Așa că Nicu a dormit în casa lor.
Mai întâi o noapte.
Apoi încă una.
În cele din urmă a rămas aproape toată vacanța de vară.
— Dormea în camera fratelui meu, mi-a spus Lili.
— Aveați și un frate?
— Am. E mai mare. În vara aia era plecat la bunici.
Nicu îi purta tricourile, mânca la aceeași masă cu ei și se certa cu Lili pentru televizor.
Tatăl ei îi lua pe amândoi în curte seara.
Acolo era nucul.
În fiecare vară, tatăl lui Lili îi făcea o linie pe trunchi ca să vadă cât crescuse.
În anul acela îl măsurase și pe Nicu.
Cel puțin asta își amintea Lili.
După ce mama lui s-a întors acasă, băiatul a plecat.
Familiile au mai ținut legătura o vreme, apoi părinții au schimbat locurile de muncă, ei s-au mutat, copiii au crescut.
Nicu a dispărut pur și simplu din viața lor.
— Și v-a găsit acum?
— Pe fratele meu l-a găsit. El i-a dat numărul meu.
— De ce tocmai acum?
Lili s-a uitat spre nuc.
— Pentru că i-a murit mama anul trecut și a început să strângă fotografiile vechi din casă. A găsit una făcută aici.
În fotografie erau trei copii în curte: Lili, fratele ei și Nicu.
Pe spate, mama lui scrisese doar:
„La ai noștri.”
Nicu nu știa dacă se referea pur și simplu la familia la care stătuse sau dacă pentru mama lui perioada aceea însemnase mai mult.
Dar își amintea ceva foarte precis.
Ziua în care tatăl lui Lili îi pusese spatele de trunchiul nucului și trasase o linie deasupra capului.
Își amintea chiar că se certase cu Lili fiindcă era puțin mai înalt decât ea.
Lili, în schimb, nu mai știa dacă tatăl ei îi scrisese și numele.
De aceea venise.
Am mărit din nou fotografia făcută cu telefonul.
Sub LILI se vedeau trei litere.
NIC
Restul dispăruse odată cu scoarța.
— Îi ajunge? am întrebat.
Lili a râs.
— Pentru asta așteaptă lângă telefon de dimineață.
— Atunci sunați-l.
A apăsat direct pe apel video.
Un bărbat a răspuns după câteva secunde.
Nu i-am văzut bine fața, pentru că Lili a întors imediat telefonul spre copac.
— Uite.
N-a spus nimic o vreme.
Lili a apropiat camera.
— Se vede?
Din telefon s-a auzit:
— Da.
— Erai acolo.
— Se pare că da.
Lili a râs.
— Și tot erai mai scund decât mine.
— Nu începe.
— Se vede clar.
— E copacul strâmb.
Amândoi au început să râdă.
Asta a fost toată marea revelație.
Nicu nu era un frate secret. Nu exista vreo moștenire și nimeni nu ascunsese ceva timp de cincizeci de ani.
Fusese doar un copil care petrecuse o vară grea într-o casă în care cineva îi făcuse loc la masă.
Și după atâția ani voise să știe dacă omul din casa aceea îl pusese, măcar o dată, lângă propriii lui copii.
Înainte să plece, Lili m-a întrebat dacă îi pot trimite fotografia.
I-am trimis-o.
La ușă și-a deschis umbrela.
— Apropo, pâinea rămâne plătită până la sfârșitul lunii.
— Nu mai e nevoie.
— Știu.
— Atunci de ce?
A coborât prima treaptă.
— Pentru că am plătit-o deja.
A doua zi dimineață am intrat din nou în brutărie.
Femeia de la tejghea m-a văzut și a întins mâna după pâine.
— Una?
— Două.
S-a uitat la mine.
— A doua o plătiți.
— Știu.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.