Cu două luni înainte, conducerea îi chemase pe toți din departament într-o ședință.
Nu le spusese nimeni direct că vor fi concedieri.
Li se vorbise despre „reorganizare”, despre reducerea unor activități și despre faptul că anumite posturi urmau să dispară de la începutul anului.
— Și postul tău?
— Nu știu.
— Cum adică nu știi?
— Exact așa. Poate rămân. Poate nu.
M-am așezat lângă el.
— Și tu de atunci vii aici?
— Din sâmbăta următoare.
Cursul era pentru o calificare tehnică pe care o putea folosi dacă rămânea fără serviciu.
Nu era vreo pasiune ascunsă.
Nu visase din copilărie să facă asta.
Pur și simplu se uitase la ce știa deja să facă, ce se căuta și ce ar putea învăța într-un timp rezonabil.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că nu aveam ce să-ți spun.
— Puteai să-mi spui exact ce mi-ai spus acum.
A dat din cap.
— Știu.
— Atunci?
S-a uitat prin geamul ușii spre sala în care ceilalți începuseră să-și scoată caietele.
— Mi-a fost rușine.
Asta m-a surprins.
În 21 de ani îl văzusem nervos, speriat, obosit, bolnav.
Nu-l auzisem niciodată spunând că îi este rușine.
— De ce să-ți fie rușine?
— Pentru că băiatul nostru crede că eu știu ce fac.
Am vrut să-i spun că e absurd.
N-am apucat.
— Tu crezi că eu știu ce fac, a continuat. Mama mă întreabă pe mine când are o problemă. La serviciu vin oamenii mai tineri la mine când nu știu ceva. Și eu stau aici sâmbăta și învăț dintr-un manual lucruri pe care un băiat de 25 de ani le prinde în jumătate din timpul meu.
Mi-a arătat caietul.
Era plin de notițe.
Pe unele pagini scrisese de două ori aceeași explicație.
— La primul test am luat 5.
Am început să râd.
— Nu râde.
— După 21 de ani de căsnicie aflu că soțul meu chiulește de acasă ca să ia 5.
A râs și el.
— La al doilea am luat 7.
— Așa mai merge.
Din sală s-a auzit că începe cursul.
M-am ridicat.
— Du-te.
— Ești supărată?
— Da.
A părut surprins.
— Pentru curs?
— Pentru că două luni m-ai lăsat să cred că se întâmplă orice altceva, când puteai pur și simplu să-mi spui că ți-e frică.
N-a încercat să se apere.
— Ai dreptate.
Am plecat.
Seara a ajuns acasă după două.
Fiul nostru era în bucătărie.
— Cum a fost la muncă?
Mihai s-a uitat la mine.
Până atunci, înțelegerea fusese că eu nu știu nimic.
De data asta și-a pus geanta pe masă.
— De fapt, n-am fost la muncă.
Fiul nostru s-a uitat când la el, când la mine.
Mihai a scos manualul.
— M-am înscris la un curs.
— Pentru ce?
S-a așezat și i-a spus tot.
Despre reorganizare.
Despre posibilitatea să rămână fără post.
Despre cele două luni de sâmbete.
Despre examenul pe care urma să-l dea.
Fiul nostru a rămas foarte serios până a auzit partea cu primul test.
— Cât ai luat?
Mihai a oftat.
— Cinci.
— Cinci?!
— La următorul am luat șapte.
Băiatul a început să râdă.
— Și mie îmi spui să învăț?
— Tocmai de aia îți spun.
În următoarele săptămâni, geanta neagră a rămas aceeași.
Doar că n-a mai ieșit pe ascuns cu ea.
Uneori își făcea temele la masa din bucătărie în timp ce fiul nostru și le făcea pe ale lui.
Se mai certau pentru încărcător.
Se mai întrebau unul pe altul cât au luat la teste.
Iar eu am aflat că reorganizarea de la firmă nu se rezolvase.
Mihai tot nu știa dacă își va păstra postul.
Asta nu s-a transformat într-o poveste în care, două săptămâni mai târziu, și-a găsit miraculos un serviciu mai bun și totul a fost perfect.
Era încă îngrijorat.
Eu eram încă supărată că ascunsese problema.
Ratele tot trebuiau plătite.
Doar că acum nu mai pleca singur cu frica lui în fiecare sâmbătă.
În dimineața examenului, l-am găsit în bucătărie recitind niște notițe.
— Ai emoții?
— Nu.
— Mihai.
— Da.
I-am pus cafeaua în față.
Înainte să plece, fiul nostru a ieșit din cameră și i-a spus:
— Tată?
— Da?
— Să nu vii acasă cu 5.
Mihai și-a pus geanta pe umăr.
— Vezi? De asta nu trebuia să vă spun nimic.
Și a plecat râzând.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.