— Apartamentul 14 nu este al lui.
Mirela s-a încruntat.
— Atunci ce caută acolo?
Administratorul s-a uitat spre brutărie.
— Încearcă să repare în treizeci de zile ceva ce a făcut în clădirea asta acum opt luni. Iar dumneavoastră sunteți motivul pentru care s-a întors.
Mirela a rămas câteva secunde fără să spună nimic.
— Eu?
— Mai bine vorbiți cu el.
— Unde e?
Administratorul a ridicat din umeri.
— Dacă nu e sus, probabil e în curte. De trei zile numai asta face. Coboară, măsoară, notează, urcă iar.
Mirela ar fi vrut să întrebe ce anume măsura, dar telefonul îi vibra în buzunar. Una dintre fete îi scria că venise distribuitorul de lapte.
S-a întors la brutărie.
În dimineața aceea a vândut pâine, covrigi și cafele ca de obicei, dar de fiecare dată când ridica ochii spre geam vedea blocul de vizavi.
Apartamentul 14 era la etajul patru.
Perdelele erau trase.
Victor nu a apărut nici marți.
Nici miercuri.
Între timp, foaia de lângă casă se umplea.
Un șofer de autobuz a plătit trei cafele.
O studentă a lăsat bani pentru una.
Un pensionar care venea în fiecare dimineață pentru două chifle a plătit un ceai și a spus:
— Să fie pentru cineva căruia nu-i priește cafeaua.
Mirela a început să scrie separat:
CAFELЕ: 31
CEAIURI: 4
CORNURI: 12
Nici ea nu știa exact de ce continua.
Probabil pentru că oamenii întrebau.
Probabil pentru că Victor pornise ceva fără să-i ceară voie și acum ar fi fost ciudat să-l oprească.
Joi, puțin după ora două, Victor a intrat din nou.
De data asta nu mai avea halat.
Purta blugi, un pulover bleumarin și ținea sub braț un tub mare de carton.
— Aveți zece minute?
Mirela s-a uitat la el.
— Depinde.
— De ce?
— De ce urmează să-mi spuneți.
Victor a zâmbit.
— Corect.
S-au așezat la masa din spate.
El a desfăcut tubul și a scos câteva coli mari.
Erau planuri.
Mirela s-a uitat la ele fără să înțeleagă mare lucru.
— Sunt arhitect, a spus Victor. Sau am fost. Acum lucrez mai puțin.
— Și ce legătură are asta cu mine?
Victor a pus degetul pe un dreptunghi desenat la parterul blocului de vizavi.
— Asta.
Era un spațiu lung, cu două camere mici în spate.
Mirela îl știa.
Fusese ani întregi un magazin de piese auto. De aproape un an avea obloanele trase.
— Ce-i cu el?
— Acum opt luni trebuia să-l transform.
— În ce?
Victor n-a răspuns imediat.
A scos o altă foaie.
Pe ea scria:
CENTRU DE ZI – 18 LOCURI
Mirela și-a ridicat ochii.
— Pentru cine?
— Pentru oameni care rămân temporar fără locuință. Nu adăpost de noapte. Ziua puteau face duș, spăla haine, primi corespondență, folosi un calculator, vorbi cu un asistent social. Lucruri simple.
Mirela s-a uitat din nou la plan.
— Și de ce nu există?
Victor și-a împreunat mâinile.
— Din cauza mea.
Asta nu era răspunsul pe care îl așteptase.
Cu opt luni în urmă, Victor fusese consultant pentru proprietarul spațiului. Proiectul exista, finanțarea era aproape aprobată, iar asociația care urma să-l administreze strânsese o parte din bani.
Victor trebuia să estimeze costurile renovării.
Le estimase prea jos.
Mult prea jos.
Instalația electrică era mai veche decât crezuse. Sub pardoseală existau infiltrații. Două dintre zidurile pe care voiau să le modifice nu puteau fi atinse fără lucrări suplimentare.
— Am făcut calculele în grabă, a spus el. Proprietarul voia răspunsul repede. Eu voiam contractul.
Când costurile reale au început să apară, bugetul nu mai ajungea.
Proiectul s-a oprit.
Asociația a pierdut o parte din finanțare, iar spațiul a rămas gol.
— Și dumneavoastră?
Victor a privit spre fereastră.
— Eu am dat vina pe toată lumea câteva săptămâni.
Mirela aproape că a zâmbit.
Măcar nu încerca să se facă erou.
— După aceea?
— După aceea mi-am dat seama că tot eu semnasem estimarea.
În perioada aceea, Victor locuia singur într-un apartament închiriat în alt cartier. Avea proiecte tot mai puține, datorii și o problemă pe care o ascunsese inclusiv de fiica lui: nu-și mai plătise chiria de două luni.
În februarie, proprietarul îi ceruse să plece.
În dimineața în care ajunsese în brutăria Mirelei, petrecuse noaptea într-o gară.
— De asta nu vă recunosc, a spus Mirela încet.
— Probabil. Arătam destul de rău.
— Nu asta voiam să spun.
— Știu.
Victor îi povesti că intrase doar fiindcă văzuse lumină.
Nu ceruse nimic.
Mirela îl văzuse stând lângă calorifer și îl întrebase dacă vrea o cafea.
Când spusese că nu are bani, ea pusese două merdenele într-o pungă și i-o întinsese.
Fără întrebări.
— Pentru mine a fost o cafea, spuse Victor. Pentru dumneavoastră probabil a fost marți.
Mirela s-a uitat spre tejghea.
Chiar nu-și amintea.
— Și acum locuiți la 14?
— Temporar. Apartamentul aparține asociației. Îl foloseau pentru voluntari. Mi-au dat o lună.
— Ca să faceți ce?
Victor împinse planurile spre ea.
— Să refac proiectul gratis. Corect de data asta.
Asta era explicația celor treizeci de zile.
Nu urma să moară.
Nu dispărea din țară.
Nu exista nicio moștenire.
Victor pur și simplu încerca să termine, fără să fie plătit, o treabă pe care o făcuse prost.
— Și eu ce legătură am? întrebă Mirela.
— În februarie, după ce am plecat de aici, am sunat-o pe fiica mea.
Victor se opri.
— Nu mai vorbisem cu ea de aproape un an. Nu pentru că ne certaserăm rău. Din prostie. Mie îmi era rușine să-i spun în ce situație ajunsesem și, cu cât trecea timpul, cu atât devenea mai greu să sun.
Fiica lui venise după el în aceeași zi.
Victor locuise două luni la ea.
Își pusese finanțele în ordine, acceptase câteva proiecte mici și, în vară, mersese la asociația care pierduse centrul.
Le spusese că vrea să refacă documentația fără onorariu.
La început îl refuzaseră.
A insistat.
În cele din urmă îi oferiseră treizeci de zile și apartamentul 14 cât timp lucra.
— Tot nu înțeleg de ce ați spălat geamurile mele.
Victor a râs.
— Pentru că mi s-a părut ridicol să intru și să spun: „Bună ziua, acum opt luni mi-ați dat două merdenele și mi-am reparat viața.”
— Și spălatul geamurilor vi s-a părut mai puțin ridicol?
— La cinci dimineața mi s-a părut o idee foarte bună.
Mirela a râs pentru prima dată.
Apoi s-a uitat la foaia de lângă casă.
Mai erau 23 de cafele disponibile.
— Victor.
— Da?
— Centrul ăsta, dacă se deschide… oamenii de acolo vor avea unde să mănânce?
— Nu e cantină.
— N-am întrebat asta.
Victor a înțeles.
— Nu știu.
Mirela a luat un pix.
— Atunci întrebați.
Trei săptămâni mai târziu, Victor și-a strâns lucrurile din apartamentul 14.
Proiectul nu era gata în sensul spectaculos al cuvântului.
Nu tăiase nimeni panglică.
Nu venise televiziunea.
Spațiul de la parter încă mirosea a praf, iar într-un colț erau saci de adeziv și două chiuvete în cutii.
Dar exista din nou un buget.
Exista un constructor care acceptase lucrarea.
Exista finanțare pentru prima etapă.
Și, de data asta, cifrele lui Victor fuseseră verificate de încă doi oameni.
Mirela ținuse neapărat la partea asta.
— Să nu ne trezim că ne costă dușurile cât un apartament, îi spusese.
Victor nu se supărase.
— Merit asta.
Centrul s-a deschis aproape patru luni mai târziu.
Nu cu 18 locuri, cum fusese proiectat inițial, ci cu 12.
Banii nu ajunseseră pentru tot.
Camera cu calculatoare avea doar trei calculatoare.
Una dintre mașinile de spălat era second-hand.
Iar în prima săptămână s-a stricat boilerul.
Mirela a spus că, din punctul ei de vedere, asta era dovada că proiectul devenise real.
În brutărie, foaia cu liniile pentru cafele rămăsese lângă casă.
Sistemul se schimbase puțin.
Cine voia putea plăti o cafea, un ceai, un covrig sau un sandviș.
Cine avea nevoie lua unul.
Fără nume.
Fără explicații.
Uneori erau 40 disponibile.
Alteori rămâneau două.
Într-o miercuri au ajuns la zero.
Mirela nu a completat din banii ei doar ca să arate bine.
A doua zi, un client a plătit cinci.
Victor venea cam o dată pe lună.
De fiecare dată plătea două cafele și două cornuri.
Niciodată mai mult.
— De ce exact două? l-a întrebat Mirela într-o dimineață.
— Pentru că două mi-ați dat.
— Au fost merdenele.
— Știu.
— Atunci de ce luați cornuri?
Victor s-a uitat serios la ea.
— Pentru că merdenelele dumneavoastră au prea multă sare.
Mirela i-a aruncat un șervețel.
În dimineața următoare, la 5:47, când a ajuns la brutărie, geamurile erau murdare de la ploaia din timpul nopții.
A găsit găleata albastră în magazie.
A privit-o câteva secunde.
Apoi a lăsat-o acolo.
La șase trebuia să deschidă.
Și, până la urmă, geamurile puteau să mai aștepte.
Pe foaia de lângă casă mai erau șapte cafele plătite pentru cine avea nevoie de ele.
Asta i s-a părut mai important.
Notă editorială: Aceasta este o poveste ficțională, creată în scop narativ și de divertisment. Personajele și întâmplările prezentate sunt fictive. Materialul a fost redactat și editat cu asistența inteligenței artificiale.