Cu trei săptămâni înainte, Mara publicase pe grupul studenților un mesaj scurt.
Nu acuzase pe nimeni.
Întrebase doar dacă mai existau colegi care munciseră la proiecte de grup, iar la final numele lor fusese scos sau contribuția lor prezentată de altcineva.
În prima oră nu răspunsese nimeni.
Apoi îi scrisese o fată în privat.
După ea, încă un băiat.
Până seara erau patru.
— Și tu ai început să strângi toate astea?
— La început voiam doar să văd dacă mi s-a întâmplat numai mie.
Nu i se întâmplase numai ei.
Un student trimisese aproape jumătate din proiect și descoperise la prezentare că numele lui dispăruse de pe varianta finală.
Altă colegă păstrase conversațiile în care i se cereau materiale, apoi fusese scoasă din grup cu câteva zile înainte de predare.
Nu toate situațiile erau la fel.
Unele erau doar certuri între colegi.
Pe acelea Mara nu le pusese în document.
— Și ce ai publicat?
Mi-a arătat.
Nu era lista pe care o văzusem eu.
Nu pusese nume.
Nu publicase conversațiile private.
Scrisese doar că strânsese mai multe cazuri documentate și că studenții care aveau dovezi puteau face sesizări individuale prin procedurile facultății.
— Pentru asta te amenință?
— Unii cred că vreau să public numele.
— Vrei?
— Nu.
— Atunci spune-le.
Mara a râs scurt.
— Le-am spus.
A deschis telefonul.
Sub mesajele care mă speriaseră erau și altele.
„De ce faci scandal?”
„Era doar un proiect.”
„O să ne bagi pe toți în probleme.”
„Șterge și gata.”
Dar erau și mesaje diferite.
„Pot să-ți trimit ce am?”
„Mi s-a întâmplat și mie anul trecut.”
„Nu vreau să apar cu numele, dar am conversațiile.”
Am lăsat telefonul pe masă.
— Și facultatea știe?
— De azi, da.
Împreună cu alți câțiva studenți, trimisese o sesizare în care fiecare își descria propria situație și atașa ce putea documenta.
Nu cereau ca cineva să fie pedepsit pe baza unei postări.
Cereau ca situațiile să fie verificate.
— De ce nu mi-ai spus nimic?
Mara s-a uitat spre sertarul din bucătărie.
— Pentru că știam ce o să faci.
— Ce?
— Exact ce faci acum. O să te sperii mai tare decât mine.
Avea dreptate.
Dar asta nu rezolva mesajele.
I-am spus că „o să regreți” nu e ceva ce trebuie să gestioneze singură și că, dacă mesajele continuă sau devin mai explicite, trebuie păstrate și arătate unui adult responsabil din facultate și, dacă situația o cere, autorităților.
De data asta n-a protestat.
— Le-am salvat deja.
Apoi mi-a arătat de ce folosea laptopul meu vechi.
Nu scria vreun manifest secret.
Făcea ordine.
Separase ce putea fi demonstrat de ce era doar povestit.
Ștersese zvonurile.
Îi rugase pe ceilalți să nu trimită informații despre care nu erau siguri.
Din zecile de lucruri pe care le primise, păstrase doar câteva situații pentru care existau materiale clare.
Atunci am înțeles și de ce telefonul ajungea în sertar.
Nu era un gest dramatic.
Pur și simplu nu mai suporta să vibreze.
În seara aceea l-a pus din nou acolo.
— Tot în sertar?
— Da.
— Nu vrei să-l închizi?
— Dacă-l închid, dimineață am optzeci de notificări.
Am făcut cafea și m-am așezat lângă ea.
După câteva minute, din bucătărie s-a auzit din nou vibrația.
Mara nici măcar n-a ridicat capul.
— Nu te uiți?
— Nu.
Telefonul a vibrat încă o dată.
Apoi s-a oprit.
— Cum poți să stai așa?
A continuat să scrie.
— E mult mai ușor când știi că nu trebuie să răspunzi tuturor.
Câteva zile mai târziu, facultatea le-a confirmat că sesizările vor fi analizate separat și că persoanele implicate urmau să fie chemate pentru clarificări.
Nu știam care va fi rezultatul.
Nici Mara nu știa.
În schimb, într-o seară am găsit telefonul pe masa din sufragerie.
Nu în sertar.
— S-a terminat?
— Nu.
— Atunci?
A ridicat din umeri.
— Azi n-am mai simțit nevoia să-l ascund.
Asta a fost tot.
Telefonul a rămas pe masă.
Și pentru prima dată după trei săptămâni, când a vibrat, Mara s-a uitat la ecran, a văzut cine îi scrisese și și-a continuat liniștită treaba.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.