— Stai, i-am zis. Zi-mi exact.
Costi și-a împins farfuria la o parte. N-a mai mâncat.
— Acum trei ani, într-o seară de marți, am venit acasă și ți-am zis: „Marie, cred că am nevoie de ajutor. Nu mai dorm, nu mai pot.” Știi ce mi-ai răspuns?
— Nu-mi amintesc…
— „Nu fi copil, Costi. Bărbații nu au depresie, au rate.” Ai râs. Ți s-a părut o glumă bună. Duminică i-ai povestit-o și maică-tii, la masă.
Mi s-a făcut rău, pentru că îmi aminteam. Îmi aminteam râsul meu. Îmi aminteam și cum râsese maică-ta cu mine.
— A doua zi am început pastilele, a zis el. Gicu m-a dus la doctor. Gicu m-a întrebat în fiecare dimineață, timp de un an, cum mă simt. Tu m-ai întrebat dacă am plătit întreținerea.
Am vrut să-l iau în brațe. S-a ferit, ușor, fără teatru.
— Lasă, Marie. Nu mai am nevoie să știi. Am învățat să mă descurc singur.
— De acum o să fie altfel, am zis. O să te întreb eu în fiecare zi cum te simți.
— Ți-am spus o dată, a făcut el, și s-a ridicat de la masă. Ajunge.
A doua zi dimineață l-am sunat pe Gicu. Mi-a răspuns din mers, de pe șantier.
— Gicule… într-o seară, acum vreo trei ani, l-ai găsit pe Costi în parcare.
A tăcut. În fundal se auzeau utilajele.
— Marie, n-o să-ți povestesc seara aia. Da’ să știi că dacă nu-l găseam eu, nu știu cum se termina.
N-am întrebat mai mult. N-am avut curaj.
După-masă am sunat-o pe maică-ta. I-am zis: „Iartă-mă că am râs duminica aia, la masă.” A tăcut și ea. Apoi a zis:
— Lasă, Marie, eu am uitat. El, nu știu.
Seara i-am pus întrebarea. Pe cea pe care mi-o propusesem toată ziua.
— Cum te simți azi, Costi?
— Bine, a zis, fără să ridice ochii din televizor.
— Bine cum?
— Bine, Marie.
Și am înțeles. Întrebarea mea venea cu trei ani întârziere și suna a interogatoriu. Gicu întrebase un an de zile și primise răspunsuri. Eu întrebasem o dată și primisem un zid.
Noaptea, când s-a dus la baie, am scos blisterul din geanta lui și l-am pus pe noptieră, între noi. Jumătate gol, cu „Sertralină” scris pe el.
S-a uitat la el lung, apoi la mine.
— Ce faci?
— Nu mai vreau să fie un secret, am zis. Dacă iei pastila asta în fiecare seară, măcar s-o iei ca un hoț să n-o mai iei.
N-a zis nimic. A luat pastila cu apă, a stins lumina și s-a întors cu spatele. Dar blisterul a rămas acolo. Între noi. Ca o dovadă.
Și m-am gândit că poate nu despre iertare e vorba. Poate e vorba doar despre a nu mai râde niciodată când cineva îți spune că nu mai poate.
Această poveste este ficțiune, scrisă cu asistență AI. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare.