— Cum adică nu-i nimic, tată? am zis. Unde sunt banii? Că eu i-am dat. În fiecare lună.
N-a răspuns. Am ieșit pe poartă și m-am dus la Florica. Stă la două case distanță. Am bătut până mi-a deschis, cu mâinile pline de făină.
— Fata mea, a zis când m-a văzut. Știu de ce-ai venit.
M-a băgat în bucătărie. Pe masă, o farfurie cu plăcintă. N-am stat jos.
— Unde sunt banii, tanti Florica? 1.500 pe lună, doi ani. Unde sunt?
A început să plângă fără zgomot, cum plâng bătrânele. S-a dus la dulap și a scos de după borcanele de zacuscă un plic îngălbenit. Pe el, scris cu pixul, tremurat: PENTRU ION.
L-a pus pe masă. Era gros. L-am deschis. Teancuri de bancnote de o sută, legate cu elastic. Le-am numărat: 36.000 de lei. Toți banii. Până la ultimul leu.
— Eu n-am furat, fata mea, a zis. Eu i-am păstrat.
— De ce n-ai mai venit? De ce m-ai mințit la telefon, duminica?
— Că mi-a zis Ion să nu-ți spun. Mi-a zis: „Ia banii, Florico, și nu-i spune. Ea muncește, are rate, îi e greu și-așa. Ei îi e mai ușor să creadă că cineva are grijă de mine.”
M-am așezat. Picioarele nu m-au mai ținut.
— Omul ăsta n-avea pe nimeni să-l îngroape cumsecade, a zis Florica, ștergându-și ochii cu colțul basmalei. Copiii mei sunt la țară, abia se descurcă. M-am gândit… să aibă măcar de o înmormântare ca lumea. Și de pomeni.
36.000 de lei. Doi ani de ciorbă caldă care n-a existat niciodată.
Și-atunci am înțeles, ca un pumn în stomac: eu nu plătisem pentru tata. Eu plătisem pentru mine. Cu 1.500 de lei pe lună îmi cumpărasem liniștea. Dormisem doi ani liniștită, în București, în timp ce tata mânca pâine cu ceapă și vecina îi strângea bani de înmormântare.
— De ce n-ai venit măcar să-l vezi? am întrebat-o încet.
— Că mi-era rușine, fata mea. Să iau banii și să nu fac nimic pentru ei… mi-era rușine de mine. Așa că i-am pus deoparte. Să fie pentru el.
Am luat plicul și l-am pus înapoi pe masă, în fața ei.
— Ține-l tu, i-am zis. Tu știi mai bine decât mine ce are nevoie tata.
Am ieșit. În poartă m-am oprit și m-am uitat înapoi, spre casa lui tata. Spre geamul de la bucătărie, unde un om de 78 de ani mânca pâine cu ceapă după ce-și aranjase singur înmormântarea, ca să nu-și împovăreze fata.
De sâmbăta aia, merg la Oltenița în fiecare weekend. Nu-i mai dau Floricăi niciun leu. Ciorba i-o duc eu.
Plicul a rămas la ea. Pe el scrie PENTRU ION.
Această poveste este ficțiune, scrisă cu asistență AI. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare.