Bărbatul din fotografie se numea Victor.
Fusese vecinul nostru când eram copii.
Locuia la două etaje mai jos și avea obiceiul să repare orice i se aducea: biciclete, veioze, aspiratoare, uși care nu se mai închideau. Nu era meseria lui. Pur și simplu îi plăcea.
Eu aveam vreo doisprezece ani când s-a mutat.
Andrei era mult mai mic.
— Tu chiar îl ții minte? l-am întrebat.
— Mai bine decât tine.
A scos dintre acte o altă fotografie.
În ea, Andrei era copil și stătea pe o bicicletă albastră. Victor îl ținea de șa.
Mi-am amintit bicicleta.
Andrei învățase greu să meargă pe două roți. Tata nu mai locuia cu noi în perioada aceea, iar eu eram suficient de mare încât să-i spun că îl ajut și suficient de adolescent încât să nu am niciodată timp.
Victor fusese cel care coborâse cu el în spatele blocului.
— L-am găsit acum două luni, a spus Andrei.
— Cum?
— A venit aici.
— În magazin?
A dat din cap.
Victor venise să cumpere niște materiale. Andrei îl recunoscuse după nume, nu după față.
Au stat de vorbă câteva minute.
Așa aflase că Victor locuia acum singur într-o casă mică, la marginea orașului.
Și că, în iarnă, avusese un incendiu.
Nu arsese toată casa. Dar o parte din acoperiș și instalația electrică trebuiau refăcute înainte de vremea rece.
— Și suma asta ce e?
— Materialele.
M-am uitat din nou la cifră.
— Toate?
— Aproape. Manopera nu.
— Cine face lucrarea?
Andrei s-a uitat spre rafturile magazinului.
— Noi.
— Care noi?
Șefa lui a ridicat mâna.
— Din păcate, m-a băgat și pe mine în prostia asta.
Din spatele ei s-a auzit:
— Și pe mine.
Un coleg pe care nu-l observasem până atunci a ieșit dintre rafturi.
Apoi încă unul.
M-am uitat la Andrei.
— Stai puțin. Tu ți-ai vândut lucrurile ca să-i repari casa unui om pe care nu l-ai văzut de cincisprezece ani?
— N-am nevoie de consolă.
— Aveai nevoie de pat, totuși.
— Am pat.
— În care nu dormi.
Aici a intervenit șefa lui.
Motivul pentru care rămânea peste noapte nu era că nu mai avea bani de chirie.
Nici măcar nu economisea transportul.
După program, împreună cu doi colegi, inventariau materialele returnate sau cu ambalaj deteriorat care puteau fi cumpărate legal la preț redus. Comparau dimensiuni, calculau necesarul și căutau variante mai ieftine.
Uneori terminau foarte târziu.
Andrei adormise prima dată în camera de pauză din greșeală.
După aceea începuse să vină pregătit.
— De ce până vineri?
Șefa lui a răspuns înaintea lui.
— Pentru că vineri intră comanda. Ce nu acoperim până atunci trebuie scos.
M-am uitat la suma rămasă.
Nu era enormă.
Dar pentru cineva care deja își vânduse bicicleta, consola, televizorul și boxele era suficientă.
— Și de ce nu ne-ai spus?
Andrei a închis dosarul.
— Pentru că mama ar fi dat bani.
— Evident că ar fi dat.
— Exact.
— Și care era problema?
— Că nu vreau banii ei.
A tras fermoarul gecii.
— Încă mai are de plătit la apartament. Victor m-a ajutat pe mine, nu pe ea.
Replica asta m-a enervat puțin.
— Și eu?
— Tu ce?
— Pe mine puteai să mă întrebi.
Andrei s-a uitat la mine și a zâmbit pentru prima dată în seara aceea.
— Tu ai venit aici să mă cerți că dorm la muncă.
— Pentru că dormi la muncă.
— Corect.
Șefa lui a luat dosarul dintre noi.
— Bun. Terapia de familie s-a terminat. Eu vreau să închid magazinul.
În parcare l-am întrebat cât mai lipsea.
Mi-a spus.
Am scos telefonul.
— Dă-mi contul.
— Nu.
— Andrei.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că mai lipsește mai puțin decât crezi.
— Tocmai mi-ai spus suma.
— Da. Dar mâine îmi intră salariul.
Asta m-a făcut să tac.
— Și după ce plătești toate astea, cu ce rămâi?
S-a gândit puțin.
— Cu patul.
Am râs.
— Măcar atât.
A doua zi nu i-am trimis bani.
Am făcut altceva.
Mi-am luat liber sâmbătă.
Când i-am spus, a înțeles imediat.
— Nu știi să pui tablă.
— Înveți tu să pui tablă?
— Nu.
— Perfect. Suntem doi profesioniști.
Sâmbătă dimineață ne-am întâlnit în parcarea magazinului.
Erau șase oameni.
Șefa lui venise cu cafea. Un coleg adusese scule. Altul avea o dubă.
Andrei încărca materialele.
— Ați strâns tot?
— Da.
— Cum?
— Mi-a intrat salariul.
N-am mai întrebat cât îi rămăsese.
Am plecat spre casa lui Victor.
Când am ajuns, omul din fotografia veche ne aștepta la poartă.
Era mult mai slab decât îl țineam minte.
S-a uitat la dubă, apoi la noi.
— Ce-i asta?
Andrei a coborât primul.
— Materialele.
Victor s-a uitat la el.
— Ți-am spus să nu faci prostii.
— Și eu v-am spus că vă sun.
— Asta nu e un telefon.
Unul dintre colegi a deschis ușile dubei.
Victor și-a pus mâinile în șold.
— Cine plătește toate astea?
Andrei a ridicat din umeri.
— Magazinul n-a vrut consola.
Eu am început să râd.
Victor nu.
— Andrei.
— Ce?
— Du-le înapoi.
— Nu se poate.
— Ba se poate.
— Unele au ambalajul desfăcut.
Au continuat așa câteva minute.
N-a existat îmbrățișare.
Nici discurs.
Până la urmă Victor a luat din curte o pereche de mănuși și i le-a aruncat lui Andrei.
— Dacă tot ai venit să-mi strici sâmbăta, măcar cară.
Am lucrat până seara.
Când am plecat, nu terminaserăm acoperișul. Mai aveam de revenit.
În mașină, Andrei aproape adormise pe scaun.
— Diseară mergi acasă?
— Da.
— În pat?
— Da.
— Promiți?
A deschis un ochi.
— Dacă nu mă suni să verific.
Luni, mama m-a întrebat dacă aflasem de ce dormise Andrei la magazin.
M-am uitat la el.
Stătea la masă și mânca.
— Da.
— Și?
Andrei a continuat să mănânce de parcă discuția nu-l privea.
I-am spus doar:
— Avea ceva de terminat.
Mama s-a uitat când la mine, când la el.
— Voi doi îmi ascundeți ceva.
Andrei a ridicat furculița.
— Vezi? De-aia n-am vrut să-i spunem.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.