Mă numesc Ileana, am 56 de ani și trăiesc în Italia, „la fix”, de 11 ani. Sărăcia și grijile m-au alungat de acasă, unde eram lipsită de mijloace financiare. După 11 ani de muncă în Italia, am reușit să rezolv problemele financiare grave pe care le aveam, astfel încât nu mai sunt acea persoană săracă, fără bani, ci sunt săracă altfel acum.
De sărăcie nu am scăpat complet; buzunarele mi s-au umplut (am un salariu decent și mulțumitor), însă am sărăcit la suflet.
Copiii au crescut mari fără mine, iar acum sunt plecați pe drumul vieții lor, alături de familiile lor. Bărbatul s-a obișnuit ca banii să vină lunar fără ca el să muncească, iar eu nu mai găsesc calea către liniște.
Am îmbătrânit departe de casă și am obosit muncind pentru ea. Anii de muncă petrecuți aici, în Italia, nu au fost deloc ușori. Au fost cei mai grei ani din viața mea, dar am suportat totul de dragul copiilor.
Nopțile nedormite, hrana, uneori prea puțină, alteori suficientă, au pierdut orice savoare. Zilele se succed toate la fel.
Copiii mei, doi băieți, sunt acum la casele lor, se întrețin singuri și nu mai au nevoie de ajutorul meu.
Bărbatul, deși așteaptă bani de la mine pentru întreținerea casei, și-a construit, în cei 11 ani în care am fost despărțiți, o viață paralelă cu cea pe care o aveam împreună, în care eu nu mai am loc. Singurul lucru pe care îl mai împărțim este spațiul din casa noastră, atunci când merg în concedii în țară.
De multe ori m-am gândit că ar fi timpul să mă retrag acasă, dar la vârsta mea nu pot beneficia de pensie (nu am ajuns încă la vârsta pensionării) și nici nu m-ar angaja nimeni. Cum aș putea să mă întrețin?
Voi continua să muncesc aici, atât cât voi putea, dar apoi… incotro? Trăiesc între trecut și prezent: un trecut încărcat de grijă pentru copii și de neputința de a-i susține, și un prezent în care nu mă mai regăsesc decât singură și pierdută.
Ce a însemnat Italia pentru mine?
Italia a fost salvarea viitorului copiilor mei și, în același timp, rătăcirea sufletului meu.
Ileana, 56 de ani
Nota redactiei: În România, după ce depășești vârsta de 45 de ani, devii inutil societății. Exodul românilor continuă să crească. Din ce în ce mai mulți aleg calea străinătății, iar foarte puțini se gândesc să revină.
Unii nu pot să se întoarcă, se simt dezrădăcinați și aleg să trăiască printre străini, confruntându-se cu cea mai mare durere: dorul. Dorul de casă, cu tot ce implică acesta (despărțirea de copii, de soț, de familie în general).
Femeile, în special, devin profund îngrijorate de soarta celor rămași acasă. Ele simt întreaga povară pe umerii lor, fiind prinse între două lumi. Se întâmplă ceva ce nu va putea fi niciodată recuperat.
Toate frământările, tensiunile, micile satisfacții, bucuriile efemere și fricile sunt trăite în singurătate. Da, pentru că femeile sunt mai emoționale, în timp ce bărbații sunt mai raționali.
Câștigi bani, asta este clar, însă te pierzi pe tine. Dorul ucide pe dinăuntru, regretele și reproșurile față de propria persoană atacă sufletul, la fel cum face cancerul, încet, puțin câte puțin.
Este devastator. Prețul este mare, dar multe femei, în fața cărora mă înclin, au ales să îl plătească.
Parteneri
