Femeia de la recepție a luat un pix.
— Bine. Hai să presupunem că vin.
A scris ceva pe foaie.
— Câte cliente ai tu care vin constant?
— Nu știu.
— Aproximativ.
— Nu vreau să construiesc un business din aproximări.
— Dar vrei să renunți la el fără să verifici nimic?
N-a răspuns.
Celelalte două și-au tras scaunele mai aproape.
Eu încă stăteam lângă oglindă cu geanta în mână.
— Fetelor, eu chiar pot să plec.
— Mai stai cinci minute, mi-a spus cea care mă tundea. Tocmai ai devenit studiu de piață.
Am râs.
Cea mai tânără nu.
— E ușor pentru voi. Aveți cliente de ani de zile.
— Tocmai de asta facem calculele.
— Eu sunt aici de opt luni.
Acolo era, de fapt, problema.
Nu se răzgândise pentru că nu credea în ele.
Se răzgândise pentru că suma pe care trebuia s-o pună era aproape tot ce economisise.
Iar dintre toate, ea avea cele mai puține cliente care veneau special pentru ea.
— Dacă nu merge, voi pierdeți niște bani, a spus. Eu pierd toți banii mei.
N-a contrazis-o nimeni.
Femeia care mă tundea a luat foaia.
— Atunci nu punem toate aceeași sumă.
Cea de la recepție s-a uitat la ea.
— Am stabilit că suntem egale.
— Egale nu înseamnă neapărat că punem toate aceeași sumă în prima zi.
Au început să refacă cifrele.
Chiria.
Garanția.
Câte scaune aveau nevoie imediat.
Ce puteau lua din salonul vechi și ce trebuia cumpărat.
Un televizor decorativ a dispărut primul de pe listă.
Apoi canapeaua nouă.
Apoi aparatul de cafea pe care una dintre ele îl voia neapărat.
— Cafeaua rămâne, a protestat.
— Avem ibric.
— Nu deschid salon cu ibric.
— Dacă asta ne falimentează, eu zic că ibricul e bun.
Pentru prima dată în ziua aceea au început toate să râdă.
Când femeia cu dosarul s-a întors, calculele nu erau perfecte.
Dar erau diferite.
Patru dintre ele urmau să pună mai mult la început.
Cea mai tânără, mai puțin.
Diferența nu era cadou. Urma să fie recuperată treptat dacă lucrurile mergeau.
Femeia cu dosarul le-a explicat din nou condițiile spațiului și le-a spus să nu semneze nimic ce nu înțeleg sau doar pentru că se grăbesc.
Au mai citit.
Au mai întrebat.
Una a sunat contabilul.
Alta a observat o cheltuială pe care n-o puseseră deloc în calcule și au luat-o de la capăt.
Eu ajunsesem deja la ușă când cea care mă tundea m-a strigat.
— Stai.
— Ce mai e?
— Telefonul.
— Ce telefon?
— Dă-mi-l.
I l-am întins.
Și-a trecut numărul ei personal în contacte.
— Până acum sunai la recepție pentru programări. Numărul ăla dispare azi.
— Și luna viitoare?
A arătat spre foaia de pe masă.
— Luna viitoare sper să mă suni pe ăsta.
Am plecat.
Nu știam dacă semnaseră.
Nici dacă ideea lor avea să funcționeze.
După câteva zile am primit un mesaj.
Nu era vreo reclamă.
Era doar o fotografie făcută cu telefonul.
Patru pereți albi.
Podeaua goală.
Cinci femei în mijlocul încăperii.
Sub fotografie scria:
„Am luat cheile.”
Atât.
În următoarele săptămâni au început să posteze ce făceau.
Nu arăta deloc ca inaugurările pe care le vezi pe internet.
Într-o zi montau oglinzi.
În alta descoperiseră că prizele nu erau unde aveau nevoie.
Una dintre ele vopsea un perete.
Alta încerca să monteze un dulap și îl pusese invers.
Aparatul de cafea n-a mai intrat în buget.
Au rămas cu ibricul.
Când am primit mesajul că încep programările, am răspuns imediat.
Prima zi liberă pentru mine era joi.
Noul salon era mai mic.
Nu avea recepție mare.
Nu avea canapeaua pe care o știam.
Nici luminile acelea scumpe din jurul oglinzilor.
Cea mai tânără dintre ele era acolo când am intrat.
— Ai rămas, i-am spus.
A zâmbit.
— Se pare.
— Și banii?
— Încă mă sperie.
Mi-a plăcut răspunsul.
Nu mi-a spus că „a meritat totul”.
Nu știa încă.
Niciuna dintre ele nu știa.
În primele săptămâni unele zile au fost pline.
Altele aproape goale.
Câteva cliente au rămas la salonul în care se mutaseră alte angajate din zonă.
Altele n-au mai venit deloc.
Dar destule au început să apară la noua adresă.
Când m-am așezat pe scaun, femeia care mă tundea de șase ani mi-a pus pelerina.
— Ei?
M-am uitat în jur.
— E mai mic.
— Mulțumesc.
— Ai vrut adevărul.
— Altceva?
Am văzut ibricul pe un raft din spate.
— Ați rămas fără aparat de cafea.
Din celălalt capăt al salonului, una dintre femei a strigat:
— NU ÎNCEPE ȘI TU.
Au început toate să râdă.
Și atunci mi-am dat seama că, dintre toate lucrurile pe care le avusese vechiul salon, aproape nimic nu ajunsese aici.
Nici firma de pe ușă.
Nici mobilierul.
Nici adresa.
Doar ele.
Și, încet, clientele care știau unde să le găsească.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.