— 20 de ani? am zis. Tată, eu n-am știut nimic.
— N-a știut nimeni, a zis, tot cu ochii pe geam.
— Da’… de ce? Cine e femeia asta?
— Nevasta lu’ nea Gheorghe, a zis. A murit acu’ 22 de ani, Gheorghe. Am lucrat împreună la… la CAP, pe vremuri. Pe urmă la…
— Și de atunci îi duci mâncare?
— …Da.
— În fiecare… cât de des te duci?
— O dată pe lună. Când trec pe aici. Când mă duc la… când am drum.
Am tăcut. Șoseaua se derula în fața noastră, dreaptă și prăfuită. Tata stătea cu mâinile împreunate în poală, cum stă el când nu vrea să vorbească.
— Tată…
— Ce?
— De ce nu mi-ai zis niciodată?
Pentru prima oară s-a întors spre mine.
— …Ce să-ți zic? Că duc o sacoșă unei bătrâne? Ce mare lucru e ăsta?
— E mare lucru dacă faci asta de 20 de ani și nu știe nimeni, nici măcar copiii tăi.
— …Nu e mare lucru, a zis, întorcându-se la geam. E normal.
Am mai mers o vreme fără să vorbim. Pe urmă am întrebat, mai încet:
— Pot să vin cu tine data viitoare? Să o cunosc și eu?
— …De ce?
— Pentru că vreau. Se poate?
— …Bine, a zis după o pauză lungă. Da’ să nu… să nu faci mare caz din asta. Nu-i place să i se plângă de milă.
— Bine. Promit.
Luna următoare l-am sunat pe tata într-o seară.
— Când mergi la tanti Florica?
— …Săptămâna viitoare. Joi. De ce?
— Vin cu tine. Ai zis că e bine.
Joi dimineață am ajuns la el acasă. Avea deja sacoșa pregătită pe masă: pâine, ouă, niște parizer, o sticlă de ulei, un pachet de biscuiți. Lucruri simple, așezate cu grijă.
— Nu-i duci… mai multe? am întrebat, uitându-mă la sacoșa pe jumătate goală.
— Atât trebuie, a zis. Dacă-i duc mai mult, se supără. Zice că n-are unde să le pună și că se strică. O știu eu.
Am mers cu mașina mea. Pe drum, tata mi-a povestit fără să-l întreb — ceea ce la el era echivalentul unei spovedanii:
— Gheorghe a murit de inimă. În 2004. Am fost la înmormântare, am stat cu ea… Pe urmă, după vreo două luni, m-am dus o dată s-o văd. Avea frigiderul gol. Gol, Raluca. Și de atunci…
— …De atunci te duci în fiecare lună.
— Da.
— Tată, da’ ea n-are copii? N-are familie?
— Are o fată. În Spania, la muncă. Vine… rar. O dată pe an, de Paște, dacă vine.
— Și fata știe că te duci tu?
— …Nu știu. Probabil că i-a zis mă-sa. Sau nu. Nu m-a întrebat nimeni niciodată.
Am ajuns. Casa verde. Gardul strâmb. Vița de vie. Tata a coborât cu sacoșa și a bătut la poartă.
— Cine e? s-a auzit o voce subțire din curte.
— Eu sunt, tanti Florica. Vasile.
— …Vasile? A, intră, mă, intră, că e deschis.
Am intrat după tata. În curte era o ordine sărăcăcioasă: mătura rezemată de perete, două găleți, un coteț gol. Înăuntru mirosea a lemn vechi și a timp stat pe loc.
Tanti Florica era mică, cu spatele încovoiat, da’ cu niște ochi vii, iscoditori. M-a văzut și s-a oprit.
— …Cine e, Vasile?
— Fata mea. Raluca. Cea mare.
— …Fata ta cea mare? a zis, măsurându-mă din cap până-n picioare. Vai, da’ ce femeie te-ai făcut. Când erai mică…
M-a luat de mână. Mâna ei era ușoară ca o frunză, da’ caldă. M-a ținut strâns.
Tata a dus sacoșa în bucătărie fără să întrebe nimic. Îi știam mișcările și de la noi de acasă, da’ aici parcă le știa și mai bine: deschidea dulapurile direct, punea pâinea la locul ei, ouăle în… le știa pe toate pe dinafară.
— Vasile, lasă, mă, că mă descurc…, a început ea.
— Taci, a zis tata blând, fără să se întoarcă. Și-a continuat să aranjeze.
M-am așezat pe un scaun lângă masă. Tanti Florica s-a așezat în fața mea, cu mâinile în poală.
— Tată-tău e om bun, mi-a zis încet, ca și cum el n-ar fi fost în camera alăturată. De 20 de ani vine. În fiecare lună, ca ceasul.
— …Acum știu și eu, am zis. Mi-a zis luna trecută.
— Nu zice la nimeni, a zis ea, dând din cap. I-am zis și eu de-atâtea ori: Vasile, zi-le mă la copii, să știe. Da’ el nu și nu.
— De ce credeți că nu zice?
S-a gândit o clipă, uitându-se spre bucătărie, unde se auzea tata mișcând ceva.
— …Pentru că așa e el, a zis simplu. Face și tace. De când îl știu.
Tata a venit din bucătărie, ștergându-și mâinile pe pantaloni.
— Gata, a zis. Mergem?
— Stai, mă, să stau de vorbă cu fata, a zis tanti Florica.
— Altădată, a zis tata. Trebuie să ajungem până nu se întunecă.
Ne-am luat la revedere la poartă. Tanti Florica m-a ținut de mână până în ultimul moment.
— Să mai vii, mi-a zis, uitându-se la mine cu ochii ăia vii. Să vii cu el.
— …Vin, am zis. Și-am simțit, spunând asta, că o să vin cu adevărat.
În mașină, pe drumul de întoarcere, n-am vorbit o bună bucată de vreme. Tata se uita pe geam. Eu mă uitam la drum. Pe urmă n-am mai rezistat:
— Tată.
— Ce?
— De ce nu mi-ai zis niciodată? Nu de tanti Florica, am zis. De… că ești așa.
— …Așa cum?
— Bun. De ce nu mi-ai arătat niciodată că ești bun?
A tăcut mult. Atât de mult că am crezut că n-o să răspundă. Pe urmă a zis, fără să-și ia ochii de pe geam:
— …Nu știu să zic, Raluca. Da’ știu să duc sacoșa.
Pentru tata, ăsta era tot limbajul. Nu “te iubesc”. Nu vorbe mari, nu declarații. O sacoșă, o dată pe lună, de 20 de ani, fără să știe nimeni.
— Data viitoare, am zis, cu vocea puțin gâtuită, facem sacoșa împreună. Eu cumpăr, tu o duci.
— …Bine, a zis tata.
Și-am văzut în oglinda retrovizoare că zâmbea. Puțin, cu colțul gurii, cum zâmbește el când nu vrea să se vadă că zâmbește.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.