— Nu știu, am zis. N-am încercat niciodată. De ce?
Nea Sandu nu mi-a răspuns. S-a aplecat și-a băgat mâna sub scaunul șoferului. A scotocit. Eu mă uitam la el ca la un nebun.
— Aha! a zis, triumfător, scoțând ceva.
O casetă. Prăfuită. Cu eticheta îngălbenită.
— …Ce e asta? am întrebat.
— A lui taică-tău, a zis nea Sandu simplu. O asculta mereu când venea aici. Zicea că fără ea nu conduce.
M-am uitat la casetă. Pe etichetă, cu pixul, scris de mână: “Pentru drum.”
— …Tata? Tata asculta casete? am zis. Tata, care mie îmi zicea să dau muzica mai încet când o puneam în mașină?
— Taică-tău, da, a zis nea Sandu, și s-a așezat pe un scaun vechi de birou. Venea aici… de câte ori avea ceva la mașină. Și de fiecare dată, înainte să plece, zicea: “Sandu, ai grijă de ea. Că o s-o ia băiatul meu într-o zi.”
— …Ce?
— Așa zicea. “O s-o ia băiatul meu.” Tu erai mic atunci. Poate 10 ani. Și el deja… pregătea mașina pentru tine.
Am simțit că mi se strânge gâtul.
— …Nu mi-a zis niciodată, am zis încet.
— Păi nu zicea multe, taică-tău, a zis nea Sandu. Da’ făcea. Uite, caseta asta… hai s-o încercăm.
S-a dus la mașină. A băgat caseta în casetofon. S-a auzit un vâjâit. Pe urmă…
Muzică. O melodie veche, românească. Și pe urmă…
O voce. Care cânta. Fals. Cu entuziasm. Cu bucurie.
— …Ăsta e…? am șoptit.
— Taică-tău, a zis nea Sandu. Înregistrase el peste melodie. Cânta când conducea singur. Zicea că-l relaxează.
Stăteam amândoi lângă mașina cu portiera deschisă, ascultând vocea tatei cântând fals o melodie de acum 30 de ani. Tata, care acasă era serios, care nu râdea mult, care îmi verifica temele cu o riglă în mână.
— …Nu l-am auzit niciodată cântând, am zis.
— Păi nu cânta pentru tine, a zis nea Sandu. Cânta pentru el. Omul avea și el… viața lui, înțelegi? Nu era numai “tata”.
Am plâns. Acolo, în service-ul lui nea Sandu, cu miros de ulei și cu vocea tatei cântând fals din casetofon.
— …Cât v-am zis că vă datorez? am întrebat, ștergându-mă la ochi. 200?
— Da, a zis nea Sandu. Da’… lasă. Pentru taică-tău.
— …Nu, am zis. Vreau să plătesc.
— …Bine, a zis. Da’ caseta… ia-o. E a ta.
Am luat caseta. “Pentru drum.”
În seara aia am condus Loganul prin oraș, cu caseta băgată. Tata cânta fals. Eu cântam cu el, și eu fals. Și pentru prima oară în trei ani, n-am mai simțit că mașina miroase a tutun și a motorină.
Mirosea a tata. Care cânta.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.