Leonard a luat actul cu mâinile tremurânde.
A citit prima pagină. Apoi pe a doua.
Fața i s-a golit de culoare.
Daniela i-a smuls hârtia.
— Ce e asta?
A văzut numele meu.
Nu al ei. Nu al lui Leonard.
Al meu.
Ofelia Marin, văduvă Salgado. Proprietar unic.
Grațiela a râs scurt, nesigur.
— Asta nu înseamnă nimic. Ați cumpărat casa pentru ei.
— Nu, am spus calm. Le-am permis să locuiască aici… cât timp exista respect.
Leonard m-a privit cu ochii umezi.
— Mamă, nu poți face asta în ziua fiului meu.
M-a durut.
Nu „nepotul tău”.
Ci „fiul meu”.
Ca și cum iubirea ar avea proprietar.
M-am apropiat de el.
— Tu ai făcut-o primul. În noaptea în care m-ai dat afară.
Daniela a început să plângă.
Dar știam lacrimile alea.
Nu erau de durere. Erau de frică.
— Ofelia, vă rog… a fost ideea mamei. Eu nu—
— Taci! a izbucnit Grațiela.
Toată lumea s-a întors spre ea.
Până și copiii s-au oprit din joacă.
Avocatul Radu a pus un alt document pe masă.
— Aveți treizeci de zile să eliberați casa.
Grațiela a sărit în picioare.
— E abuz! Ne aruncați în stradă!
Am inspirat adânc.
— În stradă m-ați lăsat voi. În propria mea familie.
Nepotul meu m-a prins de mână.
— Bunico… nu mai vii la mine acasă?
Mi s-a strâns inima.
M-am aplecat și l-am mângâiat.
— Puiul meu… asta a fost mereu casa mea.
Leonard și-a acoperit fața.
Daniela nu mai ridica privirea.
Dar Grațiela încă lupta.
— Nu știți cu cine vă puneți!
Atunci al doilea avocat a scos niște fotografii.
O noapte ploioasă. Un notar. Ea… și fiul meu.
Semnând.
Leonard a făcut un pas înapoi.
— Ce e asta?
Am spus liniștită:
— Încercarea voastră de a-mi lua casa fără să știu.
Tăcerea a căzut greu peste toți.
— Notarul m-a sunat, am continuat. L-a surprins că fiul meu încerca să obțină o procură în numele meu… fără mine.
— Mamă, eu… a bâiguit Leonard.
— Nu mai minți.
Grațiela a izbucnit:
— Era pentru familie! Sunteți bătrână! Ce voiați, să luați casa cu dumneavoastră?
Am zâmbit amar.
— Nu. Voiam doar să fiu iubită în ea.
De data asta, Daniela a plâns cu adevărat.
— Ajunge, mamă! a izbucnit ea. Tu ne-ai împins! Tu ai spus că trebuie să o luăm, că oricum nu mai trăiește mult!
Grațiela a rămas fără cuvinte.
Nepotul meu s-a speriat și a început să plângă.
L-am luat în brațe.
— Gata… bunica e aici.
Leonard s-a apropiat încet.
— Mamă… n-am vrut să te rănesc.
L-am privit lung.
Nu mai vedeam bărbatul din fața mea.
Îl vedeam pe copilul care îmi promitea că o să aibă grijă de mine.
— Știi ce doare? am spus încet. Nu casa. Ci că ai permis altcuiva să mă alunge din propria familie.
A început să plângă.
Grațiela a încercat din nou:
— Nu te umili! Ea te manipulează!
— Ajunge! a țipat Daniela.
Pentru prima dată, nimeni n-a mai contrazis-o.
Avocatul a întrebat calm:
— Doriți să aplicăm notificarea imediat?
M-am uitat la nepotul meu.
Apoi la Leonard.
Și am decis.
— Nu azi.
Grațiela a zâmbit, crezând că a câștigat.
Dar am continuat:
— Dar dumneavoastră plecați acum.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Cum?!
— Casa asta nu a fost niciodată a dumneavoastră.
Leonard și Daniela au rămas tăcuți.
— Tu, Daniela și copilul rămâneți cele treizeci de zile. Dar ea pleacă azi.
Pentru prima dată, Grațiela a părut mică.
Două ore mai târziu, ieșea pe poartă cu bagajele.
Eu stăteam pe terasă cu nepotul meu, împărțind o felie de tort.
— Bunico… mă mai iubești?
L-am strâns la piept.
— Pe tine o să te iubesc mereu.
Mai târziu, Leonard s-a așezat lângă mine.
— O să mă ierți?
Am privit cerul.
— Nu știu încă.
A plecat capul.
I-am atins mâna.
— Dar dacă vrei să repari ceva… învață să nu mai taci când cineva îți rănește mama.
A izbucnit din nou în plâns.
Iar eu… pentru prima dată după mulți ani…
nu m-am mai simțit slabă.
Ci întreagă.