— Dumneavoastră sunteți Cătălin Ionescu? Doamna Elena Popa v-a trecut drept contact de urgență… și trebuie să vorbim imediat.
Am simțit cum îmi amorțesc mâinile.
În jurul meu lumea mergea mai departe normal. Claxoane. Oameni grăbiți. Un curier trecând cu bicicleta. Dar eu parcă nu mai auzeam nimic.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat.
Vocea femeii era calmă, prea calmă.
— Doamna Elena este internată. A suferit o hemoragie severă în această dimineață.
Mi s-a făcut stomacul ghem.
— E… e bine?
A urmat o pauză scurtă.
— Este stabilă acum. Dar a insistat să vă contactăm dacă situația se agravează.
Am rămas fără aer.
Nu mai vorbisem cu Elena de o lună. Dispăruse complet după noaptea aia. Și acum eram contactul ei de urgență?
— Pot să vorbesc cu ea?
— În momentul ăsta doarme. Dar cred că ar fi bine să veniți.
În aceeași noapte am plecat spre Constanța.
Nici nu-mi amintesc drumul foarte clar. Știu doar că am condus cu cafea rece lângă mine și cu mintea distrusă de întrebări.
Pata de sânge.
Frica din ochii ei.
Dispariția.
Telefonul.
Totul începea să se lege într-un mod care mă speria.
Am ajuns la spital dimineața.
Elena era într-un salon mic, alb, cu perfuzii și miros de dezinfectant. Părea mai slabă decât o țineam minte. Mai obosită.
Când m-a văzut în ușă, ochii i s-au umplut de lacrimi.
— N-ar fi trebuit să vii, a șoptit.
M-am apropiat încet.
— Ba da. Trebuia să-mi spui ce se întâmplă.
Elena și-a întors privirea spre geam.
Și atunci am observat dosarul medical de pe noptieră.
Pe prima pagină scria clar:
„Secția Oncologie.”
Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.
— Elena…
Ea a închis ochii.
— Acum șase luni am aflat.
Nu puteam să respir.
— Ce ai?
A început să plângă în liniște.
— Cancer de col uterin. În stadiu avansat.
Am rămas nemișcat.
Toate reproșurile, toate întrebările, toată gelozia pe care o simțisem în ultima lună au murit în secunda aia.
— De ce nu mi-ai spus?
Elena a râs amar.
— Pentru că divorțasem deja. Pentru că nu voiam milă. Pentru că mi-era rușine că după tot ce am trăit împreună, ultimul lucru pe care urma să ți-l las era o tragedie.
Mi-am dus mâna la gură.
Atunci am înțeles și pata de sânge.
Și spaima ei.
Și fuga din hotel.
— În noaptea aia… ai avut o hemoragie?
Ea a dat încet din cap.
— Medicii îmi spuseseră deja că boala avansează. Dar eu… eu voiam doar să mă simt încă o dată normală. Încă o dată femeia pe care ai iubit-o cândva.
Am simțit că mă sfărâm pe dinăuntru.
Pentru că adevărul era simplu și cumplit:
Eu crezusem că ascunde o trădare.
Dar ea ascundea faptul că moare.
În zilele următoare n-am mai plecat din spital.
I-am adus haine.
I-am cumpărat apă.
Am stat lângă ea în nopțile în care nu putea dormi.
Vorbeam mult. Mai sincer decât o făcuserăm în ultimii ani de căsnicie.
Despre greșeli.
Despre cât ne-am pierdut unul pe altul.
Despre frica ei.
Despre vina mea că observasem prea târziu cât de singură fusese mereu.
Într-o seară, Elena m-a privit lung și a spus:
— Știi care e partea cea mai tristă?
Am clătinat din cap.
— Că boala asta ne-a făcut să vorbim din nou ca doi oameni care se iubesc.
Am început să plâng.
Fără rușine.
Fără să mă ascund.
După două săptămâni, doctorii ne-au spus că tratamentul nu mai avea multe opțiuni.
Elena a primit vestea liniștită.
Eu nu.
În ultima noapte pe care am petrecut-o în salon, afară ploua tare. Ea dormea cu mâna în a mea.
La un moment dat s-a trezit și m-a privit zâmbind slab.
— Îți amintești excursia aia la Brașov? a întrebat.
Am râs printre lacrimi.
— Cea în care ne-am rătăcit și am dormit în mașină?
Ea a dat din cap.
— Aia a fost cea mai fericită noapte din viața mea.
Mi s-a rupt sufletul.
Elena a murit două zile mai târziu.
Liniștită.
Ținând fotografia noastră de la munte la piept.
Iar eu am înțeles prea târziu ceva ce mulți oameni află abia când pierd tot:
Uneori iubirea nu dispare.
Doar se îngroapă sub orgoliu, oboseală și timp.
Și când în sfârșit o vezi din nou… poate fi deja prea târziu.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
Sursa: bumzi.ro