Poarta era incuiata.
Masinile s-au oprit una dupa alta pe drumul pietruit. Copiii au coborat primii, alergand spre curte, dar s-au oprit nedumeriti in fata lantului gros prins pe poarta.
“Ce se intampla?” a intrebat Laura.
“Poate a uitat mama sa lase cheia”, a spus Carol.
Apoi au vazut afisul prins de poarta.
Scrisul era al meu. Litere mari, clare.
“Bine ati venit. Daca ati venit sa petreceti un weekend la hotelul gratuit, acesta este inchis definitiv. Daca ati venit sa va vedeti mama, luati caietul si cititi-l pana la ultima pagina.”
Langa afis era prins caietul din piele maro.
Daniel a ras.
“Serios? Acum face teatru.”
A smuls caietul si l-a deschis.
Primele pagini contineau notite obisnuite. Cheltuieli. Reparatii. Plantari. Dar dupa cateva file, expresia lui s-a schimbat.
“Ce este?” a intrebat nora mea.
Daniel nu a raspuns.
In caiet erau lipite copii dupa acte. Contractul terenului. Actele fermei. Documente notariale. Si o scrisoare scrisa de mana lui Iosif.
Carol i-a luat caietul. A inceput sa citeasca cu voce tare.
“Daca citesti aceste randuri, inseamna ca eu nu mai sunt. Iar daca ai ajuns aici fara sa iti pese de mama ta, inseamna ca am gresit undeva in educatia ta.”
Linistea s-a asternut peste grup. Nici copiii nu mai alergau.
“Ferma nu este doar o proprietate. Este munca unei vieti intregi. Cine o va mosteni trebuie sa inteleaga mai intai respectul, recunostinta si responsabilitatea.”
Mai jos era un document autentificat, semnat de mine si de Iosif cu ani in urma.
Ferma nu urma sa fie impartita automat copiilor. Exista o clauza. Daca proprietara in viata considera ca mostenitorii au abandonat obligatiile morale fata de familie, avea dreptul sa transfere intreaga proprietate catre orice persoana sau organizatie pe care o considera demna.
Fetele lor au palit.
“Nu poate fi adevarat”, a murmurat Laura.
“Ba este”, am spus eu.
Coboram incet aleea impreuna cu Ion. Toti s-au intors spre mine.
Pentru prima data dupa mult timp, nimeni nu vorbea peste mine.
“Mama…”
“Nu. Astazi vorbesc eu.”
M-am oprit in fata portii.
“Ani la rand ati venit aici fara sa intrebati daca sunt bine. Ati mancat, ati dormit, ati petrecut. Dar niciunul nu s-a intrebat daca femeia care va deschidea poarta avea nevoie de ceva.”
Nimeni nu m-a contrazis.
“M-ati scos din grupul familiei.”
“N-a fost mare lucru”, a incercat Daniel.
“Pentru tine.”
L-am privit direct.
“Pentru mine a fost momentul in care am inteles ca nu ma mai vedeti ca mama.”
Ochii lui s-au coborat.
Am continuat:
“Acum doua luni am semnat actele.”
Toti au incremenit.
“Ce acte?”
“Ferma nu va mai apartine.”
Respiratiile s-au taiat.
“Cui ai lasat-o?” a intrebat Carol.
M-am uitat spre Ion.
Omul care ramasese langa mine in fiecare iarna. Care ma dusese la medic cand eram bolnava. Care imi aducea lemne fara sa cer. Care imi spunea “buna dimineata” in fiecare zi.
“Am infiintat o fundatie pentru copiii ramasi fara familie. Ferma va deveni un centru educational si agricol. Ion va administra totul.”
Nimeni nu a spus nimic.
Pentru ca in sfarsit intelegesera. Nu pierdusera o proprietate. Pierdusera ceva mult mai important cu mult inainte.
In acea dupa-amiaza au plecat unul cate unul. Fara gratare. Fara muzica. Fara rasete. Doar cu propriile ganduri.
Inainte sa urce in masina, Daniel s-a apropiat de mine.
“Mama… imi pare rau.”
L-am privit lung.
“Stiu ca iti pare rau.”
“Ma ierti?”
Am zambit trist.
“Te voi iubi intotdeauna. Esti fiul meu.”
El a ridicat privirea, sperand.
“Dar iubirea si increderea nu sunt acelasi lucru.”
A dat din cap incet. Pentru prima data, a inteles.
Cand ultima masina a disparut dupa curba, am ramas langa poarta privind campurile. Vantul misca frunzele pomilor plantati impreuna cu Iosif.
Si pentru prima data dupa multi ani, casa aceea nu mai parea un loc unde eram folosita.
Parea din nou acasa.
Aceasta poveste este o lucrare de fictiune. Personajele si evenimentele descrise sunt imaginare, iar orice asemanare cu persoane reale este intamplatoare.