Vântul bătea turbat peste crucile de lemn din cimitir, ridicând ace de gheață care mușcau din obrajii oamenilor. Pe foaia îngălbenită ruptă din caietul de matematică, scrisul lui nea Ilie era apăsat, de parcă săpase fiecare literă cu dalta în fier:
„Las toată pământul de la șosea, casa și uneltele mele băiatului Radu Vlădescu, singurul om care a spălat rănile unui câine fără să ceară nimic și care n-a așteptat să-mi putrezească oasele ca să-mi vândă munca. Feciorului meu Doru îi las barda din tindă și o funie de cânepă din pod, să aibă cu ce să-și măsoare lăcomia. Condiția absolută a actului este ca nicio bucată de pământ să nu fie înstrăinată câtă vreme trăiește câinele Haiduc.”
Doru a înnebunit pe loc.
A aruncat telefoanele în zăpadă și s-a repezit spre mine cu pumnii strânși, dar primarul satului și jandarmul l-au blocat instantaneu.
— E o înscenare! urlă el, cu saliva curgându-i pe bărbie. Moșul era senil! A fost forțat să semneze! Voi nu știți cu cine vă puneți! Am avocați la București, vă distrug pe toți!
Avocatul cărunt a închis servieta cu un zgomot sec, metalic.
— Domnule Doru Stancu, actul a fost încheiat în prezența unei comisii medico-legale și a procurorului de sector. Tatăl dumneavoastră a plătit din economiile lui toate taxele de timbru și înregistrarea la Cartea Funciară. Titlul este definitiv, inatacabil și are putere executorie imediată.
Oamenii din sat, care tăcuseră până atunci de frica lui Doru și a neamurilor lui de la oraș, au început să vorbească tare. Un bătrân în cojoc a scuipat în direcția mașinii lui Doru:
— Ai venit să-ți îngropi tatăl în adidași și vorbești de tribunal, netrebnicule? Când n-avea o cană de apă pe ger, unde erai?
Doru s-a smuls din mâinile jandarmului, a alergat spre mașină și a plecat spre canton, ambalând motorul atât de tare încât pietrele au sărit în geamurile capelei.
Am plecat pe jos spre casă, prin viscol, ținându-l pe Haiduc strâns de lesă. Câinele abia înainta prin zăpada care trecuse de glezne, dar nu s-a oprit o secundă. Când am ajuns la poartă, mașina lui Doru era blocată de-a curmezișul uliței. Din curte se auzeau zgomote de fiare izbite și sticlă spartă.
Doru scosese barda din tindă și spărgea lăzile cu scule din hambar, încercând să încarce în portbagaj generatorul pe benzină și motoferăstrăul bătrânului.
— Pune sculele jos, Dorule, am zis eu, intrând pe poartă.
S-a întors spre mine cu barda ridicată, cu ochii injectați de sânge.
— Ieși de aici, cerșetorule, până nu-ți despic capul! Astea-s cumpărate din banii mei!
N-am apucat să fac un pas. Haiduc, câinele care abia își trăgea piciorul bolnav pe drum, a țâșnit ca o săgeată. A sărit direct spre pieptul lui Doru, doborându-l pe mormanul de fiare vechi. Fără să-l sfâșie, fără să-l muște de gât, ciobănescul și-a pus labele grele pe umerii lui și i-a lipit colții galbeni la doi centimetri de beregată, scoțând un mârâit adânc, gutural, care i-a înghețat sângele în vine.
Barda i-a scăpat din mână și a căzut cu un clinchet surd pe fierul înghețat.
Doru nu mai respira. Stătea lipit de zăpadă, vânăt la față, tremurând din tot corpul:
— Ia-l de pe mine… Te rog, Radule, ia-l de pe mine că mă omoară…
— Haiduc, lasă-l, am spus calm.
Câinele a făcut un pas în spate, fără să-și ia privirea de pe el, cu părul de pe spinare ridicat ca o perie de sârmă.
Doru s-a târât în genunchi până la mașină, fără să se mai uite la scule, fără să mai închidă portbagajul cum trebuie. A demarat nebunește, lăsând în urmă o dâră de fum negru și portiera din spate fluturând în vânt.
Am închis poarta de lemn și am tras zăvorul de fier.
În casă era liniște. Pe masă mai era încă o cană de ceai rece pe care o lăsase nea Ilie înainte să iasă în zăpadă. M-am așezat pe scăunelul de lângă vatră, am aprins focul cu câteva surcele de brad și am pus o oală cu apă la fiert.
Haiduc a venit lângă mine, s-a culcat pe pătura de lână din fața sobei și și-a pus capul greu pe bocancii mei murdari de noroi.
Cei care cred că pământul se cumpără cu țipete și hârtii fără suflet nu știu un lucru simplu: o curte bătrânească nu recunoaște stăpânul după banii din buzunar, ci după mila pe care a lăsat-o la prag.
(Notă: Aceasta este o poveste ficțională creată în scop narativ.)