— Unele ce?
S-a uitat la mine de parcă răspunsul era evident.
— Rațele.
Am rămas cu mâna pe clanță.
— Ce rațe?
A început să-mi explice.
În drum spre casă de la școală trecea pe lângă un canal care intra pe sub un pod rutier. Cu câteva săptămâni înainte văzuse o rață prinsă într-o bucată de plasă și încercase s-o scoată singur.
Atunci îl întâlnise pe bărbatul despre care îmi vorbise.
Nu era „un domn de sub pod”.
Era un pensionar care locuia în apropiere și care de ani de zile strângea gunoaiele aduse de apă în zona aceea.
După ploile mai puternice, plasticul, sforile și bucățile de plasă se adunau lângă mal.
Uneori se prindeau păsări în ele.
— Și tu intri în apă?
— Nu unde e adâncă.
— Singur?
— Nu.
— Cu omul ăla?
— Și cu încă doi băieți.
Am început din nou cu întrebările.
Cine sunt băieții?
De unde îi știe?
Știe cineva ce fac?
De ce nu mi-a spus?
La ultima întrebare a râs.
— Pentru că exact așa faci.
Aici n-am avut ce să-i răspund.
Mi-a arătat câteva filmări.
Nu erau spectaculoase.
Patru adolescenți în pantaloni vechi, pe un mal plin de buruieni, strângeau PET-uri și bucăți de plastic în saci.
Într-un clip, fiul meu ținea o cutie de carton, iar unul dintre ceilalți băieți încerca să bage în ea o pasăre udă.
— Și mănușile?
— Pentru mizerie.
— Zgârietura?
— M-am agățat într-o creangă.
— Mirosul?
A zâmbit.
— Nu vrei să știi.
A doua zi i-am spus că vreau să merg și eu miercurea următoare.
A refuzat.
— De ce?
— Pentru că o să vii cu șervețele umede, dezinfectant și o să ne spui tuturor să avem grijă.
— Evident că o să vă spun să aveți grijă.
— Vezi?
Până la urmă am negociat.
M-a lăsat să-l duc cu mașina până aproape de pod, dar n-am avut voie să cobor.
Am ajuns la 4:30.
Lângă parapet îl așteptau doi băieți de vârsta lui și un bărbat cu cizme de cauciuc.
În portbagaj aveam, fără să-i spun, trei perechi noi de mănuși groase.
Când le-a văzut, fiul meu s-a uitat la mine.
— Serios?
— Ce?
— Ai promis că nu te bagi.
— Nu mă bag. Sunt în portbagaj.
A luat mănușile.
Apoi a închis portbagajul și a plecat spre ceilalți.
După câțiva pași s-a întors.
— Mamă?
— Da?
— Să nu-i spui lui tata că prima dată am intrat cu adidașii noi.
— De ce?
— Rațele au fost gratis. Adidașii au fost 480 de lei.
Aia era, în sfârșit, o problemă pentru care știam exact cum să mă enervez.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.