În fiecare seară, atunci când Andreas privea pe fereastră, zărea o fetiță micuță stând nemișcată la geamul casei vecine. Fragilă, de parcă s-ar fi putut sparge în orice clipă, părea să nu aibă mai mult de cinci sau șase ani.
De fiecare dată când privirile lor se întâlneau, fetița îi făcea un mic semn cu mâna, un gest timid și silențios. Dar nu era doar o mișcare inocentă sau prietenoasă. În ochii ei mari, căprui și adânci, se ascundea ceva ciudat, inexplicabil.
Ca și cum ar fi vrut să-i spună ceva. Ca și cum l-ar fi chemat. Andreas devenea tot mai neliniștit, fără să poată scăpa de senzația că trece cu vederea ceva foarte important. Soția lui, Tanja, îi observă neliniștea și încearcă să-l liniștească.
— Probabil este doar un copil singuratic care are nevoie de puțină atenție, spune ea cu blândețe. Poate ar trebui să-i faci cu mâna înapoi.
Dar Andreas nu poate. Ceva din interiorul lui se opune.
Pe măsură ce zilele trec, tensiunea crește. Și atunci încep visele. În fiecare noapte, visează aceeași scenă. Fetița plânge și întinde mâinile către el.
— Nu pleca! Te rog, nu mă lăsa singură! îl imploră ea.
Andreas se trezește mereu înmuiat în transpirație, cu inima bătându-i puternic și respirația sacadată. Tanja îl privește îngrijorată.
— Poate ar trebui să vorbești cu cineva despre asta.
Dar Andreas știe că trebuie să afle singur adevărul.
A doua zi dimineața, când o vede din nou pe fetiță la fereastră, ia o decizie hotărâtă. Pune jos ceașca de ceai și spune ferm:
— O să merg să vorbesc cu ea.
Tanja îl privește surprinsă.
— Ești sigur?
Andreas dă din cap afirmativ.
— Trebuie să știu cine este.
Inima îi bate cu putere în timp ce traversează strada. Se oprește în fața ușii vecinilor și apasă soneria. Urmează o tăcere lungă, apoi o voce cunoscută răspunde prin interfon.
— Da? Cine este?
Andreas rămâne blocat. Acea voce… o cunoaște prea bine.
— Sunt Andreas, vecinul. Aș vrea să vorbesc despre fetiță.
O altă tăcere. Apoi un clic discret. Ușa se deschide.
În prag stă o femeie. Când Andreas o vede, sângele îi îngheață în vene. Este Luisa. Au trecut șase ani de când nu a mai văzut-o. Femeia care fusese cândva marea lui iubire.
Apoi s-au despărțit, și Andreas nu a mai auzit nimic despre ea. Acum, ea stă în fața lui, cu ochii plini de lacrimi.
— Bună, Andreas, spune ea încet. A trecut mult timp.
Înainte ca Andreas să apuce să spună ceva, o siluetă mică iese de după ea. Fetița. Aceeași fetiță care îl privea în fiecare seară de la fereastră.
Privirile lor se întâlnesc din nou. Buzele copilului se deschid și rostesc un singur cuvânt:
— Tată?
Lumea lui Andreas se clatină. Picioarele îi pierd puterea. Mâinile tremurânde se sprijină de cadrul ușii.
— Ce… ce a spus?
Luisa face un pas în lateral.
— Intră, Andreas. Trebuie să vorbim.
În sufragerie, Andreas se lasă într-un fotoliu vechi. Capul îi pulsează. Luisa se așază în fața lui, cu mâinile încrucișate în poală.
— Îți amintești de acel weekend la lac? întreabă cu glas domol.
Andreas dă din cap.
— Da… a fost ultima noastră excursie împreună, înainte să ne despărțim.
Luisa trage aer adânc în piept.
— Atunci nu știam… dar eram deja însărcinată.
Inima lui Andreas bate neregulat.
— Ce?!
— Am încercat să te contactez, crede-mă. Dar te-ai mutat, ți-ai schimbat numărul… și apoi era prea târziu.
Pumnii lui Andreas se strâng.
— Aveam dreptul să știu!
Ochii Luisăi se umplu de durere.
— Știu. Mi-a fost frică. Și anii au trecut… în cele din urmă nu am știut cum să-ți spun.
Andreas își întoarce privirea în altă parte. Nu știe ce să simtă. Lina – fiica lui. Copilul lui era ea, cea care îl privea în fiecare seară de la fereastră.
Ridică privirea spre fetiță. Lina stă într-un colț al camerei și îl privește cu ochii plini de speranță.
Andreas trage aer adânc în piept.
— Am nevoie de un test ADN.
Fața Luisăi devine palidă.
— Nu mă crezi?
— Trebuie să fiu sigur.
Pentru o clipă, crede că îl va alunga. Dar femeia închide ochii și dă din cap afirmativ.
— Bine. Să-l facem.
Următoarele două săptămâni trec extrem de lent, chinuitoare. Andreas nu poate mânca, nu poate dormi. Tanja stă alături de el și îi strânge mâna în timp ce el așteaptă rezultatele.
În sfârșit, sosesc actele. „99,99% siguranță – Andreas este tatăl.” Andreas ține documentul în mâini. Literele se estompează în fața ochilor lui umezi.
— Ea este cu adevărat fiica mea, Tanja.
Femeia se apropie tăcută și îi pune mâna pe umăr.
— Atunci e timpul să devină parte din viața ta.
În acea seară, Lina stă din nou la fereastră. Dar de data aceasta e diferit. Pentru că de data aceasta, Andreas ridică încet mâna — și îi face cu mâna înapoi. Fața fetiței se luminează de bucurie.
Viața ne poartă adesea pe drumuri neașteptate. Dar când Andreas privește în ochii fericiți și strălucitori ai fiicei sale, știe că acel drum – oricât de dureros și complicat a fost – a fost mereu scris în destinul lui.
Parteneri
