Bunica mea din partea mamei nu m-a plăcut niciodată. Dar îi plăcea foarte mult să vină la noi. De fiecare dată pleca acasă cu ceva: carne din congelator, pachete de șervețele, dulciuri sau cumpărături „pentru vărul tău, că e băiat și trebuie să crească”.
De data aceasta însă n-a venit după mâncare. M-a prins de braț, m-a măsurat din cap până-n picioare și a spus, ca și cum discutase deja totul:
— Ți-am găsit bărbat. E din satul nostru. Familia lui mi-a dat deja jumătate din bani. Îți strângi lucrurile și vii astăzi cu mine.
Mama a înlemnit. Eu mi-am smuls mâna.
— Cine a luat banii, acela să se mărite. Bunico, ai puțin peste șaizeci de ani, poate te vor pe tine.
A plecat urlând că sunt nerecunoscătoare. Când m-am întors dintr-o scurtă vacanță cu părinții, ușa apartamentului fusese forțată. Laptopul meu de peste 13.000 de lei dispăruse. În el aveam un proiect care trebuia predat în două zile. Penalizarea din contract? Aproape 200.000 de lei. Iar când mama a sunat-o pe bunica, ea a spus foarte liniștită:
— Nu mai căutați. Laptopul e la Rareș. E băiat, îi trebuie mai mult decât ei.
Mă numesc Mara Dumitrescu și studiez design. Bunica, Ileana, a avut dintotdeauna o problemă cu faptul că mama m-a crescut altfel decât considera ea „normal”. În mintea ei, o fată nu avea nevoie de prea multă școală. Nici de calculator bun. Nici de carieră.
De fiecare dată când venea la noi, se așeza pe patul meu, mânca semințe și comenta:
— La vârsta ta, fetele de la noi aveau deja doi copii. Tu ce faci cu facultatea asta? Și calculator de mii de lei? Pentru ce?
Părinții mei nu se certau cu ea. Zâmbeau stingheri. Așteptau să termine. După aceea încercau să mă compenseze. Eu mă obișnuisem.
Până în ziua în care bunica m-a ridicat de pe scaun și a început să-mi pipăie fața.
— Ei, ai crescut bine.
Mama a încruntat sprâncenele:
— Mamă, ce faci?
Bunica a zâmbit:
— I-am găsit un băiat. Din satul nostru. Familie bună. Au dat deja 40.000 de lei și jumătate mi-au lăsat mie în avans.
Mama a rămas cu gura întredeschisă:
— Ce bani?
— Pentru căsătorie. Astăzi o iau cu mine.
Mama s-a ridicat:
— Mamă, Mara e studentă! Ce căsătorie? Returnează banii oamenilor!
Bunica s-a răstit:
— La vârsta ei tu o aveai deja pe ea! Și uite că n-ai murit! Fata vine cu mine.
A încercat să mă tragă de mână. M-am smucit. M-am așezat la loc:
— Nu merg nicăieri.
Bunica a încremenit:
— Ce-ai spus?
— Cine a primit banii, acela să se mărite. Ai șaizeci și ceva de ani. Poate oamenii nu sunt pretențioși.
Bunica și-a dus mâna la piept:
— Auzi la ea! Nerecunoscătoareo! Așa vorbești cu bunica ta?
A început să strige că mama mă crescuse prost, că facultatea „m-a stricat” și că într-o zi o să ajung singură. Pentru prima dată, părinții mei nu i-au dat dreptate. N-au împachetat nimic. N-au încercat să mă convingă. Bunica a trântit ușa și a plecat.
În aceeași seară, tata a spus:
— Plecăm câteva zile.
Mama a fost de acord. Au cumpărat bilete și am mers într-o excursie scurtă. Credeam că bunica avea să stea liniștită o vreme.
M-am înșelat.
Când ne-am întors, broasca ușii era forțată. Sertare deschise. Dulapuri răscolite. Lucruri împrăștiate. Pe masa din bucătărie era o sticlă de ceai rece băută pe jumătate.
Am fugit direct în camera mea. Biroul era gol. Laptopul dispăruse. Mi s-au înmuiat picioarele.
Pentru un student la design, calculatorul nu era doar un obiect scump. Îl configuram de ani de zile: memorie suplimentară, placă grafică dedicată, SSD nou. Valora peste 13.000 de lei. Dar banii nu erau cea mai mare problemă. În el aveam fișierele unui proiect aproape terminat — o comandă importantă de la firma la care visam să lucrez după facultate. Mai aveam două zile până la predare. Contractul prevedea o penalizare uriașă dacă ratam termenul: aproape 200.000 de lei.
Am căutat peste tot. Nimic. Tata verifica balconul, mama dulapurile. Eu eram deja cu telefonul în mână, pregătită să sun la poliție.
Atunci a sunat telefonul mamei. Bunica. Mama a răspuns, iar vocea Ilenei s-a auzit imediat:
— Unde ați fost atâtea zile? Aveți bani de plimbări, dar nu vă gândiți că Rareș o să aibă nevoie de bani pentru casă când crește?
Mama și-a apăsat tâmpla:
— Mamă, acum nu discutăm despre asta. Ne-a fost spartă casa. Lipsește laptopul Marei. Sunăm la poliție.
Bunica aproape a țipat:
— Poliție? Pentru ce? Laptopul este la Rareș.
Am smuls telefonul din mâna mamei și am pus pe difuzor:
— Cum a ajuns calculatorul meu la Rareș?
Bunica a răspuns de parcă era cel mai firesc lucru din lume:
— Băiatul are nevoie de calculator pentru școală. Așa că i-am spus unchiului tău să meargă să-l ia. Oricum unul atât de bun e risipă la tine. Consideră că i l-ai dat cadou vărului tău.
— Ați forțat ușa casei ca să luați calculatorul?
— Ce forțat? Suntem familie. Unchiul tău ți-a lăsat și ceaiul acolo. Când ai drum, să-i duci sticla înapoi. Și cumpără-i lui Rareș niște gustări.
— Dați-mi calculatorul înapoi! Am documente de lucru pe el!
— Termină cu prostiile. Ești fată. Pentru ce-ți trebuie asemenea calculator? Părinții tăi te-au răsfățat prea mult.
Am sunat unchiul. N-a răspuns. Rareș? Nici el. Dar în timpul convorbirii cu bunica auzisem clar din fundal împușcături din jocuri și vocea lui strigând.
Am luat geaca.
— Mergem acolo.
Unchiul locuia la aproape o oră distanță, într-un bloc vechi. Când am ajuns, tata căuta loc de parcare, dar eu am urcat direct la etajul patru. Am bătut în ușă cu pumnul:
— Mara sunt! Deschideți!
Liniște.
— Dacă nu deschideți, sun la 112. Ați intrat prin efracție și ați furat un bun de peste 13.000 de lei!
Ușa s-a deschis brusc. Bunica a ieșit prima, mi-a smuls telefonul din mână și a întrerupt apelul:
— Pentru un calculator vrei să-ți bagi unchiul și vărul în belele? Ce inimă ai? Când te-ai născut, eu i-am spus mamei tale să nu te țină!
Mi-am smuls telefonul înapoi:
— Dați-mi laptopul sau vă bag pe toți la pușcărie!
Atunci a apărut unchiul meu, Nelu. Ochi tulburi, miros de tutun ieftin. M-a privit și mi-a tras o palmă de mi-a țâșnit sânge din buză.
— Eu sunt unchiul tău! Nici maică-ta nu vorbește așa cu mine!
A ridicat din nou mâna, dar m-am ferit. Zgomotul a scos vecinii pe palier. Bunica s-a aruncat teatral pe ciment, ținându-se de inimă:
— Uitați ce copil fără suflet! Își bate joc de familie!
Vecinii au început să murmure: „Tinerii din ziua de azi…”, „N-au rușine”.
N-am mai stat la discuții. Am trecut în forță pe lângă unchiul meu și am intrat în sufragerie. Rareș stătea pe scaun, cu căștile pe urechi, jucând pe laptopul meu.
— Rareș, dă-mi calculatorul!
— Lasă-mă, bă, că joc meci! Bunica a zis că e al meu!
Am smuls cablul din priză. Ecranul s-a stins. Rareș a sărit în picioare, urlând:
— Ești nebună?!
Am pus mâna pe carcasă și am înghețat. Portul lateral era gol. Lipsea SSD-ul extern pe care aveam singura copie completă a proiectului.
— Unde e discul negru mic care era băgat aici? am întrebat cu vocea tremurândă.
Rareș a dat din umeri arogant:
— L-am scos și l-am aruncat pe geam, că nu mergea jocul din cauza lui.
— Ce-ai făcut?!
— Avea niște desene pe el. L-am formatat întâi ca să bag filme, dar n-avea loc destul, așa că l-am aruncat afară la gunoi.
În clipa aceea, ușa s-a trântit de perete. Tata intrase în casă, urmat de doi agenți de poliție de la Secția 3.
Tata văzuse sticla de ceai lăsată pe masă la noi, amprentele de pe broasca spartă și, când am plecat spre blocul unchiului, a mers direct la secție să depună plângere pentru furt calificat și violare de domiciliu. Când polițiștii au văzut buza mea spartă și laptopul meu aprins pe masa lui Rareș, atitudinea unchiului Nelu s-a evaporat într-o secundă.
— E o neînțelegere, domnule polițist… suntem rude, a îngăimat el, ascunzând mâna cu care mă lovise.
— Întinderea degetelor pe perete, vă rog, a ordonat agentul. Domnișoară, aveți factură pe numărul de serie al laptopului?
Am deschis contul bancar de pe telefon și le-am arătat factura electronică emisă pe numele meu: 13.499 lei. Apoi am arătat ușa forțată pe filmarea de pe camera de pe palierul nostru pe care unchiul nu o observase.
Polițiștii i-au pus cătușele lui Nelu pe loc pentru furt calificat și agresiune. Bunica a început să urle și să se tânguiască pe hol, dar de data asta vecinii nu au mai intervenit; auziseră de dosar penal și s-au retras în case.
Tata s-a uitat la mama lui — la femeia care încercase să mă vândă pentru 40.000 de lei și care îmi distrusese munca:
— Dacă mai calci vreodată pe la ușa noastră, depun mărturie și pentru complicitate la tâlhărie. Pentru noi, ai murit de astăzi.
Am recuperat laptopul. Cu ajutorul unui laborator specializat de recuperare date din oraș, am plătit o taxă de urgență și am reușit să recuperez 90% din fișierele de lucru din memoria internă a plăcii de bază. Am lucrat 36 de ore fără oprire, cu comprese reci pe buză, și am predat proiectul cu trei ore înainte de expirarea termenului de penalizare.
Unchiul Nelu s-a ales cu dosar penal pentru violare de domiciliu, furt calificat și lovire. Bunica a fost nevoită să vândă doi tauri din curte ca să returneze cei 20.000 de lei luați avans de la familia din sat, după ce oamenii au amenințat-o că-i dau foc la gard dacă nu văd banii înapoi.
De atunci au trecut șase luni. Am semnat contractul de muncă cu firma de design. În casa noastră nu mai intră nimeni neinvitat, iar numerele lor de telefon sunt blocate definitiv.