Elena își ținea poșeta strâns la piept și respira greu. Încerca să pară liniștită, dar gândurile o trădau.
Nu voia să plângă în fața Andreei. Nu după tot ce făcuse fata pentru ea.
Și totuși… ideea că ar putea fi dusă la azil o măcina.
În tinerețe își promisese că nu va ajunge niciodată o povară. Dar viața nu ține cont de promisiuni.
Mașina părăsi orașul și intră pe un drum liniștit. Peisajul devenea tot mai rar: câmpuri, garduri vechi, case împrăștiate.
Cu fiecare kilometru, neliniștea creștea.
— Mai e mult? întrebă ea încet.
— Nu foarte, mamă, răspunse Andreea simplu.
Atât.
Fără explicații.
Fără detalii.
Iar tăcerea aceea apăsa mai tare decât orice cuvânt.
După aproape o oră, mașina încetini în fața unei porți mari, din fier.
Elena simți un nod în gât.
În spatele porții se vedea o curte îngrijită, plină de flori și pomi.
— Aici…? șopti ea.
— Da. Am ajuns, spuse Andreea calm.
Elena încercă să zâmbească, dar ochii i se umpluseră deja.
— Știu că nu e ușor… dar poate e mai bine așa. N-o să mai fiu singură…
Andreea o privi câteva clipe, apoi izbucni într-un râs ușor, amestecat cu lacrimi.
— Mamă… tu chiar crezi că te aduc la azil?
Elena clipi nedumerită.
— Păi… geamantanul… drumul…
— Hai jos, o întrerupse Andreea.
O ajută să coboare, sprijinind-o atent.
În acel moment, poarta începu să se deschidă lent.
Elena rămase nemișcată.
În fața ei apăru o casă luminoasă, cu pridvor larg, exact ca în visele ei din tinerețe.
Pe perete era o plăcuță de lemn.
„Acasă, mamă.”
Elena duse mâna la gură.
— Nu înțeleg…
Andreea îi luă mâinile în ale ei.
— Am vândut apartamentul meu acum câteva luni. Am vrut să avem un loc al nostru. Împreună.
Elena o privea fără cuvinte.
— De ce ai face asta?
Vocea Andreei tremură.
— Pentru că tu ai făcut-o prima. Când nimeni nu m-a vrut, tu m-ai primit. Când mi-era frică, erai acolo. Când eram bolnavă, nu dormeai.
Își șterse lacrimile.
— Pentru toți eram „copilul adoptat”. Pentru tine am fost mereu fiica ta.
Elena izbucni în plâns.
— Acum e rândul meu, continuă Andreea. Nu te las nicăieri. Cât sunt eu aici, casa ta e lângă mine.
În acel moment, ușa casei se deschise.
Dinăuntru au ieșit câțiva oameni apropiați.
Pe masă erau mâncăruri, flori și un tort simplu.
„Mulțumim pentru tot, mamă Elena.”
De data aceasta, lacrimile Elenei nu mai erau de teamă.
Erau de liniște.
De recunoștință.
Se uită la Andreea și, pentru o clipă, văzu din nou fetița de odinioară.
Doar că acum crescuse.
Și venise să întoarcă tot ce primise.
Seara, Elena stătea pe pridvor, cu o pătură pe genunchi și o cană de ceai în mâini.
Din curte se auzeau râsete.
Aerul mirosea a cozonac cald.
Ridică privirea spre cer.
— Mulțumesc… că nu am fost uitată.
Andreea veni lângă ea și își sprijini capul pe umărul ei.
Fără cuvinte.
Elena zâmbi.
Pentru că înțelesese, în sfârșit:
Familia nu ține de sânge.
Ține de cine rămâne.