Când eram copil, verile le petreceam la casa bunicii de la țară. Într-o seară, mi s-a cerut să stau în camera mea, cu ușa închisă, pentru că adulții aveau „o chestiune de oameni mari” de discutat.
După acea vară, vizitele noastre la bunica au încetat brusc. Ani mai târziu, am aflat întâmplător că bunica mea nu era cine crezusem eu. Sau poate era, doar că ceilalți nu puteau să accepte asta.
Numele ei era Manuela, însă toată lumea îi spunea „Mama Nela”. Chiar și vecinii o cunoșteau așa. Casa ei mirosea mereu a dulceață de gutui și a lemn lustruit cu grijă. Îmi amintesc mâinile ei: calde, mereu ocupate, frământând aluat sau împăturind rufe cu o precizie aproape militară.
Dar după acea seară de vară, a dispărut. Fără un adio, fără înmormântare, fără explicații.
Când eram mic și întrebam: „De ce nu mai mergem la Mama Nela?”, primeam mereu același răspuns: „S-au întâmplat lucruri. Vei înțelege când vei fi mare.”
Am crescut. Am plecat de acasă, am lucrat în două orașe, mi-am luat un apartament propriu. Într-o zi, am mers să o ajut pe mama să facă ordine în garaj. Printre vechituri am găsit o cutie de pantofi crăpată, prinsă cu bandă adezivă.
Am deschis-o, așteptându-mă la facturi sau felicitări vechi. Dar înăuntru erau o duzină de scrisori, toate în aceeași caligrafie, adresate mamei, mătușii și chiar mie. Semnate de Mama Nela.
Niciuna nu fusese deschisă.
Cu gâtul uscat, am ales una, datată 2004. Am citit primele rânduri:
„Draga mea Alina, știu că mă urăști. Nu te învinuiesc. Dar înainte să plec, vreau să știi de ce am făcut ceea ce am făcut…”
Am rămas fără cuvinte. Ea ne scrisese tuturor, an după an, iar scrisorile rămăseseră ascunse în acea cutie.
Le-am dus acasă și le-am citit pe toate. Unele conțineau simple povești despre grădină și dorul de râsul meu. Altele erau mult mai grele, referindu-se la „noaptea în care totul s-a schimbat.”
Am aflat astfel că bunica refuzase să semneze actele pentru terenul pe care se afla casa.
Unchiul meu, Tudor, voia să dezvolte terenul. Avea un prieten într-o firmă de construcții, iar planul era să-l vândă pentru a construi un centru comercial.
Dar terenul era al Mamei Nela. Și ea avea o singură condiție: să rămână în familie, neatins, până la ultima ei suflare.
Tudor a reacționat cu furie.
Acea „chestiune de oameni mari” discutată în seara respectivă fusese, de fapt, o ceartă aprinsă. Mama, mătușa Grațiela și Tudor ridicau vocea în bucătărie, în timp ce Mama Nela refuza categoric să cedeze.
Potrivit scrisorilor, Tudor i-ar fi spus că, dacă nu cooperează, va face în așa fel încât să nu o mai vedem niciodată. Intenția lui părea doar o amenințare, dar ea nu s-a lăsat intimidată.
A rămas pe acel teren singură încă șase ani, apoi s-a mutat într-un mic apartament lângă biserica din sat.
Nu a mai primit vizite, nu pentru că nu și-ar fi dorit, ci pentru că i s-au blocat toate încercările de a ține legătura.
Am realizat că eu aveam șaisprezece ani când ea a murit. Aș fi putut să îi scriu, să o sun, dacă aș fi știut.
I-am arătat mamei scrisorile. La început a fost rușinată, apoi furioasă.
— A ales pământul în locul familiei, a spus ea, încrucișându-și brațele.
— Nu, am răspuns eu. A ales dreptul de a decide ce face cu pământul ei. Nu e același lucru.
Am evitat să mai vorbim o săptămână. Dar sămânța fusese plantată.
Nu puteam să las povestea așa.
Mi-am luat două săptămâni libere și am mers în sat. Casa bunicii era încă în picioare, dar în paragină: iarba crescuse până la brâu, vopseaua era decojită, iar cutia poștală fusese mâzgălită. Totuși, nu fusese vândută. Niciun anunț, nicio construcție nouă.
Vecina, doamna Carmen, m-a recunoscut imediat și m-a invitat la un pahar de sirop. Mi-a spus: „Stătea seara pe prispă. Spunea că poate, într-o zi, te vei întoarce.”
Am întrebat-o despre teren și testament. Ea m-a îndrumat către un avocat din sat.
A doua zi, avocatul mi-a confirmat: Mama Nela lăsase terenul într-un trust, cu instrucțiuni clare. Proprietatea trebuia să ajungă la mine când împlineam treizeci de ani, cu condiția să îmi mai amintesc de ea.
Aveam douăzeci și opt de ani.
Am ieșit din birou cu actul de proprietate pe numele meu. Nu al lui Tudor, nu al mamei. Al meu.
În acea noapte am dormit în casa bunicii. Fără curent, doar eu, un sac de dormit și stelele. Am plâns, dar nu de tristețe, ci pentru că simțeam prezența ei. Încăpățânarea, dragostea tăcută.
Am hotărât atunci: nu voi vinde terenul. Îl voi readuce la viață, în felul ei.
În următoarele șase luni m-am mutat parțial în sat, am curățat casa, am angajat meșteri locali. Am replantat pomi fructiferi și am reparat vechiul leagăn.
Apoi am deschis o mică cafenea de weekend, „Casa Nelei”. Doar cafea, cozonac și povești. La început veneau din curiozitate, apoi din nostalgie și, în cele din urmă, din loialitate.
Pe perete am agățat o rețetă de plăcinte cu gutui, scrisă de ea.
Într-o după-amiază, mătușa Grațiela a venit. A stat într-un colț, privind în tăcere. La plecare a spus: „Ar fi iubit asta.” Mi-a dat un șervețel cu o floare presată: „Mi-a dat-o când ne-am certat. Mi-a zis că o să am nevoie de ea când voi învăța din nou să fiu blândă.” Am îmbrățișat-o.
Mama a venit o săptămână mai târziu. Nu a spus multe. A privit grădina și leagănul. „Cânta acolo, pe leagăn, în fiecare seară.” N-a cerut scuze, dar când m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor la spălat vasele, am înțeles că era modul ei de a se împăca.
Chiar și Tudor a apărut. Mai îmbătrânit, șchiopătând. A spus doar: „Era mai puternică decât toți.” Nu l-am contrazis. I-am dat o plăcintă cu gutui din partea casei. O lacrimă i-a alunecat pe obraz. Nu am discutat despre trecut. Nici nu era nevoie.
Când am împlinit treizeci de ani, locul prinsese viață. Localnicii aduceau copiii, femeile de la biserică împleteau pe prispă, cineva propusese chiar un club de lectură.
În fiecare an, în săptămâna din iulie — săptămâna acelei „discuții de oameni mari” — organizam o seară cu microfon deschis, în memoria ei. O numeam „Noaptea în care Nela a spus NU.”
Oamenii povesteau, plângeau, râdeau. Eu începeam mereu seara citind una dintre scrisorile ei. Și întotdeauna cineva spunea că și-ar fi dorit să o cunoască.
Răspunsul meu era același: „Nu a plecat niciodată cu adevărat. Doar ne aștepta să ne întoarcem.”
Viața are felul ei de a ne aduce la adevăr. Uneori, cei considerați „complicați” sunt doar cei care nu cedează din motive greșite. Iar familia nu e doar sânge, ci și cei care aleg să își amintească de tine când e mai greu.
Mama Nela nu a cerut niciodată să fim de acord cu ea. A vrut doar să fie văzută.
Și sunt recunoscător că, în cele din urmă, am făcut-o.
Parteneri
