Nu intenționam să ridic suspiciuni. Totuși, aveam nevoie de o metodă prin care să-l derutez pe noul proprietar și să verific ce se ascundea în spatele acelei uși fără ca el să-și dea seama.
M-am întors spre el, am zâmbit scurt și am ridicat o cutie plină cu ziare vechi. „Cred că asta căutam”, am spus, făcând un pas spre scări. În realitate, mintea îmi era într-un haos complet, iar inima îmi bătea cu putere.
Simțeam că trebuie să intru în acea încăpere secretă și să descopăr ce păstrase bunicul acolo atâția ani. Nu puteam pleca fără adevăr. Am ieșit din casă, i-am cerut scuze pentru deranj și m-am îndreptat către mașină, însă nu am pornit motorul. Am parcat mai departe, ascuns în spatele unui gard viu, de unde ferestrele casei nu mă puteau surprinde. Apoi am așteptat.
Timpul trecea greu, minutele se transformau în ore. Când, în sfârșit, l-am văzut pe proprietar ieșind și părăsind curtea cu mașina, am înțeles că acela era momentul meu. Nu știam dacă se ducea doar până la magazin sau pleca pentru mult timp, dar era singura șansă. Am intrat prin grădina din spate, unde gardul încă nu era terminat, am deschis ușa veche a beciului și am coborât din nou.
Mirosul de umezeală și de lucruri uitate mă lovea din plin. M-am dus direct la dulapul masiv, l-am împins cu forță și, de data aceasta, singur, am deschis ușa ascunsă. În spatele ei am găsit un hol îngust, construit din piatră, cu pereți reci, umezi, învăluiți în întuneric. Am aprins lanterna telefonului și am pășit înainte. Sunetul pașilor mei răsuna straniu pe podeaua de ciment.
La capăt se afla o altă ușă, metalică. Am încercat clanța, dar era încuiată. Pe o grindă de lemn, chiar lângă ea, am remarcat o cheie ruginită. Am introdus-o cu grijă, am răsucit-o cu dificultate, iar ușa s-a deschis cu un scârțâit profund, aproape neliniștitor.
Înăuntru era o cameră mică, dar bine izolată. Pereții erau acoperiți cu rafturi pline de caiete, fotografii, cutii metalice și câteva obiecte tradiționale vechi. În mijloc se afla un birou solid din lemn, iar pe el — o cutie de lemn închisă. Am ridicat-o tremurând. Pe capac era gravat un simbol necunoscut: un cerc cu inițiale — A.M.
Am luat cutia, am închis locul cu atenție și am plecat fără să fiu observat. Abia ajuns în garajul de acasă am avut curajul să o deschid. În interior erau două lucruri: un teanc de documente vechi și un plic gros, sigilat cu ceară roșie. Am început cu documentele.
Caiete fragile, notițe, hărți desenate de mână, bucăți de ziare interbelice. Pe unele pagini scria cu litere tremurate: „Asociația Măiastră – 1936”. Erau schițe, formule alchimice, rețete ciudate și jurnale.
Bunicul meu fusese membru al unei societăți secrete active în perioada interbelică, în timpul dictaturii carliste, o organizație care păstrase și ascunsese artefacte prețioase din patrimoniul cultural românesc. Cu cât citeam, cu atât înțelegeam că în acea cameră nu era doar „ceva valoros”, ci o adevărată arhivă istorică, un tezaur de o importanță majoră.
Apoi am deschis plicul. În interior era o scrisoare de la bunicul:
„Dacă ai găsit această încăpere, înseamnă că sângele Măiastrei încă curge în familia noastră. Tot ce se află acolo aparține României, nu ție. Ți-am lăsat sarcina de a preda documentele celor care cunosc valoarea adevărului. Vei fi urmărit. Vei fi mințit. Dar nu renunța. Ascultă-ți instinctul. Și nu spune nimănui unde se află camera. Nu toți cei care îți zâmbesc sunt prieteni.”
Am căzut în fotoliu, încercând să înțeleg totul. Cum reușise bunicul să ascundă atât de mult timp această poveste? Cine mai știa? Ce trebuia să fac în continuare?
Am început să scanez paginile, să le fotografiez și să le trimit anonim unor istorici reputați. Foloseam rețele sigure, TOR și VPN, pentru a fi sigur că informațiile ajung la specialiști care le pot valida.
Răspunsurile au venit neașteptat de repede. O profesoară de la Universitatea din București, expertă în perioada interbelică, mi-a trimis un mesaj criptat: „Trebuie să ne întâlnim. Online nu este sigur. Aveți în posesie o piesă lipsă din istoria noastră.”
Ne-am întâlnit într-o cafenea discretă din centrul orașului. Privirea ei pătrunzătoare părea să citească dincolo de expresii și gesturi. Mi-a explicat, pe un ton redus, că „Asociația Măiastră” fusese desființată brutal în anii ’40, odată cu schimbarea regimurilor, dar că existau legende despre o arhivă dispărută. Mulți o consideraseră un mit. Ceea ce descoperisem eu demonstra că fusese reală.
Mi-a propus să colaborăm, să donăm documentele Muzeului Național de Istorie, păstrând însă confidențială locația camerei. Era greu de refuzat. În același timp, am aflat că noul proprietar fusese întrebat de un necunoscut despre mine. Cineva, undeva, aflase.
Am luat o decizie radicală: am cumpărat casa înapoi, la un preț dublu. Am motivat că are valoare sentimentală. Proprietarul a acceptat imediat.
Am întărit subsolul, am instalat o ușă nouă, camere de supraveghere și am creat o arhivă digitală criptată, stocată în mai multe locuri sigure.
Am devenit paznicul unei fragmente din istoria României. Și abia atunci am înțeles de ce bunicul fusese atât de discret, de ce refuzase orice ofertă pentru casă. Aștepta momentul potrivit. Moartea lui fusese semnalul.
Ani mai târziu, după ce am predat cea mai mare parte a arhivei, Muzeul Național a organizat o expoziție specială: „Măiastra – din umbra uitării”. Am privit vizitatorii strecurându-se printre vitrine, fără să știe că totul fusese ascuns sub o casă modestă dintr-un sat uitat.
O bătrână s-a apropiat de mine, m-a privit cu un zâmbet cald și a spus: „Bunicul tău ar fi mândru.” Nu am întrebat cine era. Nu aveam nevoie.
Am înțeles atunci că cele mai mari comori nu sunt cele care strălucesc, ci cele care spun povești. Iar eu devenisem păstrătorul unei povești care nu trebuia pierdută.