„V-ați uitat geanta… cea cu bani și acte!”
Cuvintele au căzut peste mine ca un trăsnet. Am înghețat. Reflex, mâna mi-a fugit spre umăr. Nimic. Locul unde ar fi trebuit să fie geanta era gol.
„Nu… nu se poate…” am murmurat, simțind cum îmi fuge tot aerul din piept.
Vocea de la telefon continua, grăbită:
„M-a sunat o femeie de pe numărul tău. A zis că a găsit-o în tren și că te așteaptă în Gara de Nord. Dar… nu știu… avea un ton ciudat.”
N-am mai stat pe gânduri. Am închis și am pornit în fugă. Inima îmi bătea haotic, iar gândurile se loveau unele de altele. În geantă aveam tot: acte, carduri, bani… aproape două mii de lei. Tot ce strânsesem în ultimele luni.
Am intrat în gară aproape fără suflare. O mare de oameni, zgomot, anunțuri peste anunțuri. Am privit în jur, pierdută, încercând să-mi dau seama cine ar putea fi persoana care mă căuta.
„Doamnă?”
M-am întors brusc. O femeie în vârstă, îmbrăcată modest, mă privea calm. În mâinile ei era… geanta mea.
„Cred că pe dumneavoastră vă căutam. Ați uitat-o în tren.”
Un val de ușurare m-a cuprins instant. Aproape că mi-au dat lacrimile.
„Nu știu cum să vă mulțumesc…” am spus, luând geanta cu grijă, de parcă mi-ar fi fost teamă că dispare.
Femeia a zâmbit simplu.
„Nu trebuie. Și eu am fost ajutată cândva.”
Am deschis geanta, cu emoție. Totul era acolo. Nimic nu lipsea.
„Vă rog, luați ceva… măcar un gest”, am spus, scoțând niște bani.
A dat din cap.
„Nu. O să aveți nevoie de ei.”
M-a lăsat fără replică.
Atunci l-am simțit.
Privirea aceea.
Am ridicat ochii. La câțiva metri, un bărbat stătea sprijinit de un stâlp și mă fixa fără să clipească.
Un fior rece mi-a trecut prin corp.
Femeia a observat și ea.
„Îl cunoașteți?”
„Nu… dar m-a urmărit tot drumul”, am spus încet. „Am coborât mai devreme din cauza lui.”
Ea a încruntat ușor.
„L-am văzut și eu. Nu v-a scăpat din ochi.”
În acel moment, bărbatul s-a apropiat.
„Cred că aceea e geanta mea”, a spus calm, dar prea controlat.
Am strâns-o la piept.
„Nu. Este a mea.”
Zâmbetul lui a devenit rigid.
„Sunteți sigură?”
Femeia a pășit în fața mea.
„Am fost acolo. Nu e a dumneavoastră.”
Pentru o clipă, totul s-a oprit.
Apoi bărbatul a renunțat. S-a întors și a dispărut în mulțime.
Am rămas nemișcată.
„Nu era în regulă”, a spus femeia.
Am dat din cap.
„De ce ar face asta?”
Ea a ridicat din umeri.
„Unii oameni nu caută motive. Caută ocazii.”
Notă: Această poveste este ficțională și are scop recreativ. Orice asemănare cu persoane sau situații reale este pur întâmplătoare.