Pentru câteva clipe, timpul a părut că se blochează.
Ceața cobora tot mai dens peste șosea, iar respirația tânărului devenise sacadată, ca și cum fiecare inspirație cerea un efort uriaș. Thor nu s-a mișcat. Nu a mârâit, nu a apăsat, nu a dat niciun semn de agresivitate. Stătea lipit de el, calm, într-o liniște care contrazicea orice procedură de intervenție.
Agentul Merca a realizat atunci, pentru prima dată în cariera sa, că nu mai controla situația. În mod surprinzător, nu simțea teamă. Simțea altceva. O emoție greu de definit.
— Alina… încet, a murmurat el.
Tânăra agentă și-a lăsat arma complet jos. Degetele îi tremurau.
— Șefu’, câinele… nu reacționează cum ar trebui.
— Ba da, a răspuns Merca, cu voce joasă. Reacționează. Doar că nu așa cum scrie în manual.
Au înaintat încet. Tânărul plângea acum în tăcere. În mâna strânsă nu ținea nicio armă. Era doar o fotografie veche, mototolită. Alb-negru. Un copil mic, alături de un câine care semăna izbitor cu Thor — mai tânăr, mai stângaci, dar cu aceeași privire.
— Cum te numești? a întrebat Merca.
— Andrei… a răspuns abia auzit.
— Ești rănit, Andrei?
Tânărul a clătinat din cap.
— Nu… doar… sunt foarte obosit.
Thor și-a ridicat ușor capul și i-a atins obrazul cu limba, într-un gest simplu, familiar. Genul de gest care spune fără cuvinte: „Sunt aici.”
Andrei a cedat.
Printre suspine, povestea a ieșit la iveală. Cu ani în urmă, copil fiind, crescuse într-un centru de plasament din Alba. Singura prezență constantă din viața lui fusese un câine adus acolo — tatăl lui Thor. Când centrul s-a închis, câinele a fost preluat de poliție. Andrei a fost mutat dintr-un loc în altul. Viața l-a măcinat încet: datorii, muncă fără contract, o sumă de 8.000 de lei care îl urmărea, o despărțire, o noapte în care totul devenise prea greu.
Ieșise pe acel drum ca să dispară.
Nu se așteptase însă ca trecutul să-l ajungă din urmă sub forma unei îmbrățișări tăcute.
Thor îl recunoscuse. După miros. După voce. După ceva mai vechi decât rațiunea.
— Nu mai pot, domnule agent… a spus Andrei. Am vrut doar să se termine.
Merca a inspirat adânc. Și-a scos cascheta și a ținut-o strâns la piept.
— Ba poți. Și nu ești singur. Uite cine a venit după tine.
Au chemat ambulanța. Fără sirene. Fără grabă inutilă. Cu respect.
Andrei a plecat spre spital cu Thor mergând alături de targă, până când medicii au spus că este suficient.
În noaptea aceea, nimeni nu a vorbit prea mult.
Când s-au întors la autospecială, Alina și-a șters discret lacrimile.
— Credeți că o să fie bine?
Merca s-a uitat la Thor, care stătea liniștit, cu privirea limpede.
— O să fie. Uneori, e suficient ca cineva să-ți amintească cine erai înainte ca lumea să înceapă să doară.
Câteva luni mai târziu, Andrei lucra într-un service auto din Cluj. Pas cu pas, își plătea datoriile. Pas cu pas, își reconstruia viața.
Iar din când în când, într-o curte a secției de poliție, un tânăr și un câine stăteau pe o bancă, în tăcere.
Nu ca agent și civil.
Ci ca doi prieteni care supraviețuiseră aceleiași nopți.
⸻
Notă: Această poveste este o creație ficțională. Orice asemănare cu persoane reale sau evenimente reale este pur întâmplătoare.