De aproape trei ani, Luca venea în fiecare săptămână cu sacoșe pline la casa doamnei Tudor, o femeie de 82 de ani care își trăia zilele liniștit, alături de singurul ei companion, Rex, un beagle bătrân și blând.
Nu era doar cineva care făcea cumpărături. Luca era cel care alegea merele „așa cum le culegea odinioară soțul meu”, cel care avea răbdare să asculte aceleași povești de zeci de ori și cel care zâmbea de fiecare dată când Rex îl întâmpina, legănând din coadă.
În dimineața aceea de joi, însă, ceva era diferit.
Când Luca a ajuns pe strada ei, a simțit imediat neliniștea.
Rex nu a apărut.
Lampa de pe verandă — care nu era niciodată aprinsă ziua — lumina puternic. Iar pe treptele de la intrare, doamna Tudor stătea așezată, încă îmbrăcată în cămașa de noapte, strângând ceva la piept. Mâinile îi tremurau, iar respirația îi era sacadată.
— Doamnă Tudor? a spus Luca încet.
Nu a primit răspuns.
Femeia se legăna ușor, murmurând cuvinte greu de înțeles. Când Luca s-a apropiat, a văzut ce ținea în brațe:
zgarda lui Rex.
Ea și-a ridicat privirea, iar vocea i s-a frânt:
— Nu s-a mai trezit azi dimineață… băiatul meu… băiatul meu drag s-a dus.
În acel moment, părea incredibil de fragilă — o femeie care își luase rămas-bun de la soț, de la rude, de la prieteni… iar acum pierduse și ultima ființă care îi umplea casa.
— El era tot ce mai aveam… a șoptit.
— Nu știu cum să mai trăiesc aici… fără el.
Luca a simțit cum i se strânge pieptul. S-a așezat lângă ea pe treapta rece, a pus sacoșele deoparte și i-a prins mâna.
— Îmi pare nespus de rău, a spus. Știu cât de mult îl iubeați. Nu sunteți singură acum.
Femeia s-a aplecat ușor spre el, iar Luca i-a trecut un braț peste umeri. Nu ca un angajat. Nu ca un străin. Ci ca singurul om prezent care o putea ține în picioare în acel moment.
Au rămas așa mult timp — ea, strângând zgarda câinelui, și el, încercând să nu o lase să se prăbușească.
La un moment dat, doamna Tudor și-a șters ochii și a spus abia auzit:
— Trebuie să-l îngrop… dar nu pot singură.
— Nu veți face asta singură, i-a răspuns Luca ferm. Vă promit.
⸻
A doua zi
Luca a sosit devreme, cu o lopată și o cutie mică de lemn cumpărată în drum. A găsit-o pe doamna Tudor pe verandă, palidă și obosită.
Rex era învelit într-o pătură albastră.
Luca l-a ridicat cu grijă, aproape ca pe un copil.
— Unde ar fi vrut să fie? a întrebat el.
Ea a arătat spre mărul din spatele curții.
— Acolo… sub măr. Acolo stăteam cu soțul meu vara. Rex venea mereu între noi și ne împingea cu botul, să-l băgăm în seamă.
Au săpat încet, cu respect. Când totul a fost pregătit, Luca a așezat cutia și a îngenuncheat.
— Mulțumim, Rex, pentru că ai fost un prieten adevărat.
Doamna Tudor a plâns în tăcere, iar Luca i-a ținut umerii până când pământul a fost așezat la loc.
⸻
După aceea, Luca a spus:
— O să trec și mâine pe la dumneavoastră.
Ea a clătinat din cap.
— Nu vreau să te încurc… ai viața ta înainte. Nu vreau să fiu o povară.
Luca a privit-o hotărât.
— Trei ani v-am adus cumpărături. Nu pentru că era obligația mea. Ci pentru că m-ați învățat ceva important: că oamenii singuri pot deveni familie.
Femeia a început din nou să plângă — de data aceasta, nu doar de durere, ci și de ușurare.
⸻
O săptămână mai târziu
Luca a venit cu două cutii: una mică și una mare.
— Pentru dumneavoastră, a spus.
În cutia mică era o ramă foto cu Rex, dintr-o fotografie făcută de Luca cu mult timp în urmă.
— Nici nu știam că ai poza asta… a șoptit ea.
— Am păstrat-o pentru momentul potrivit.
Apoi a deschis cutia mare.
Din interior a ieșit încet un pui de beagle, cu botul roz și ochi umezi, care a lătrat scurt.
Doamna Tudor a încremenit.
— Nu pot… nu pot să-l înlocuiesc pe Rex…
— Nu e ca să-l înlocuiți, a spus Luca blând. E ca să puteți continua să iubiți. Și să nu mai fiți singură.
Puiul s-a apropiat și i-a atins genunchiul.
Ea l-a luat în brațe, plângând.
— Cum o să-l cheme? a întrebat Luca.
Ea a zâmbit pentru prima dată după mult timp.
— Radu… după soțul meu. Și Rex ar fi fost de acord.
— Atunci, bine ai venit în familie, Radu cel mic, a spus Luca.
Doamna Tudor a murmurat:
— Mulțumesc, Luca… pentru tot.
— Eu vă mulțumesc, a răspuns el. Pentru că mi-ați reamintit că oamenii pot deveni familie, chiar fără legături de sânge.
⸻
Final
Doamna Tudor nu mai era singură.
Casa ei s-a umplut din nou de viață, lătrat și pași mici.
Iar Luca continua să vină în fiecare joi — nu ca băiatul cu cumpărăturile, ci ca cineva întâmpinat cu:
— Dragul meu, ai ajuns!
Pentru că uneori, familia se naște din pierdere, din bunătate și din oameni care aleg să nu lase pe nimeni singur.
⸻
Notă: Acest text este o povestire de ficțiune. Orice asemănare cu persoane reale sau situații reale este pur întâmplătoare.