Fiul meu, Andrei, a murit în urmă cu patru luni. A lăsat în urmă soția lui, Lina, și cei doi copii, Mara și Darius. Toți locuiseră în casa mea în ultimii șase ani. Inițial fusese o soluție provizorie, „până își pun viața în ordine”, dar anii trecuseră fără să-mi dau seama.
După pierderea lui Andrei, în casă s-au instalat tăcerea și tensiunea. Eram copleșită de responsabilități și, într-un moment de supărare, am spus cuvinte pe care aveam să le regret adânc.
— Trebuie să pleci. Casa mea nu poate fi un loc în care să stați fără să contribuiți.
Lina nu a protestat. Și-a strâns copiii lângă ea, a privit în pământ și nu a rostit niciun cuvânt. Iar eu, convinsă că acționez corect, am rămas fermă pe poziție.
La câteva zile distanță m-a sunat tanti Sofia, vecina mea în vârstă, cunoscută pentru felul în care era la curent cu tot ce se întâmpla în cartier.
— Trebuie să treci pe la mine, mi-a spus cu un ton neobișnuit de grav.
Când am intrat la ea, s-a uitat direct la mine și a rostit:
— Irina, ai greșit profund.
Am rămas fără răspuns.
— La ce te referi? am întrebat.
Mi-a întins un plic despre care spunea că a ajuns la ea din greșeală. Era pe numele meu. L-am deschis fără bănuieli. Înăuntru era o chitanță.
Chitanța pentru plata ipotecii casei mele.
Plătită de Lina. În fiecare lună. De ani întregi.
Am simțit cum mă cuprinde tremurul.
Sofia a continuat să-mi explice:
— Andrei venea des să mă întrebe dacă Lina s-a descurcat cu plățile, dacă au ajuns la bancă, dacă au achitat toate facturile. Îți acopereau toate cheltuielile, ca să nu te împovăreze. Au vrut să te protejeze și să nu-ți facă griji.
M-am prăbușit pe scaun.
Nu doar că nu stătuseră „pe spatele meu”.
Îmi întrețineau casa în tăcere și cu demnitate.
Iar eu îi alungasem.
Am plecat imediat spre adresa la care se mutaseră: o garsonieră mică, închiriată probabil cu ultimele economii. Când mi-a deschis Lina, avea ochii obosiți, iar copiii dormeau în spate.
— Lina… am făcut o mare greșeală.
I s-au umezit ochii, dar a rămas tăcută.
— Am găsit chitanțele… pe toate. Nu trebuia să porți povara asta singură.
— Andrei a insistat să nu-ți spun, a murmurat ea. Spunea că e responsabilitatea lui să te ajute.
Atunci am cedat și am plâns.
Pentru fiul meu.
Pentru nedreptatea pe care o făcusem.
Pentru tot ce nu reușisem să văd.
— Vă rog… întoarceți-vă acasă. Nu pentru mine, ci pentru Andrei și pentru copii. Casa vă aparține. Mereu v-a aparținut.
Lina a închis ochii câteva clipe, apoi a dat încet din cap.
—
În zilele următoare, i-am ajutat să revină. Am redecorat împreună camera copiilor, am gătit, am petrecut timp unul cu altul și am învățat să comunicăm cu adevărat.
Nu mai eram soacra distantă.
Eram bunica ce își ținea nepoții în brațe, gata să repare tot ce fusese greșit.
Casa nu mai era doar locuința mea.
Era și a lor.
Așa cum Andrei ar fi dorit.
⸻
Notă privind caracterul ficționalizat
Această poveste este inspirată din situații reale, dar a fost adaptată în scop narativ. Personajele, numele și anumite detalii au fost modificate pentru protejarea intimității și pentru claritatea poveștii. Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este accidentală. Textul nu reflectă opiniile autorului, ci perspectiva personajelor.