M-am dus la Brașov ca să-mi vizitez sora, după doi ani în care nu ne-am spus niciun cuvânt. Mi-a spus că își dorește „să lăsăm trecutul în urmă”, însă o nuanță din vocea ei mi-a dat fiori. La despărțire, mi-a strecurat o scrisoare în buzunar. Am deschis-o în tren, iar când am ajuns la ultima frază, degetele au început să-mi tremure: „Mama n-a murit, de fapt ea…”
„…de fapt ea trăiește. Și este mult mai aproape decât crezi.”
Am rămas cu privirea blocată pe această propoziție, incapabil să-mi dau seama dacă sora mea ironiza, avea o criză de luciditate sau încerca o farsă crudă. Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Trenul continua să se legene, iar peisajele ce treceau dincolo de geam păreau desprinse dintr-o altă lume. Mintea mea încerca disperată să se agate de amintirea momentelor din urmă cu doi ani, când mama fusese declarată decedată într-un incendiu la casa de la țară. Șocul mă făcu să recitesc scrisoarea de nenumărate ori, sperând să descopăr vreo interpretare mai rațională.
Cum ar fi putut să fie în viață? Participasem la înmormântare. O ținusem de mână pe Maria, sora mea, în timp ce sicriul era lăsat în pământ. Ritualul, slujba, coliva, crucea… toate fuseseră reale. Nu? Sau fusese totul o mascaradă?
Ajuns acasă, n-am reușit să dorm. M-am uitat ore întregi în tavan, simțind cum neliniștea îmi sapă în suflet. Dimineața, am sunat-o pe Maria. Mi-a răspuns cu o voce surprinzător de liniștită, de parcă ar fi așteptat acel apel.
„Ai citit, nu-i așa?”
„Ce se întâmplă cu tine? Ce înseamnă scrisoarea asta? E vreo glumă bolnavă?”
„Nu este nicio glumă. Mama trăiește. Dar nu pot discuta la telefon. Trebuie să vii iar. De data asta, nu la mine. Întâlnește-mă la marginea pădurii din Timișul de Jos. Diseară, la opt.”
A închis. Am plecat imediat, fără să-mi pese de serviciu sau de alte obligații. Simțeam că realitatea se destramă, iar ceva ascuns de mult timp începea să iasă la suprafață. La opt fără câteva minute eram deja acolo. Aerul rece al pădurii îmi ardea obrajii, iar întunericul se lăsase peste culmile munților. Maria a apărut dintre copaci, cu o lanternă și o expresie apăsătoare.
„Ești pregătit?”
„Pentru ce? Ce urmează?”
„Să vezi adevărul.”
A pornit pe o potecă îngustă printre brazi, mergând rapid, ca și cum ar fi parcurs drumul de o mie de ori. După aproximativ douăzeci de minute, ne-am oprit în fața unei cabane vechi, acoperite de mușchi și resturi de crengi. Avea aerul unei clădiri abandonate. Maria a împins ușa fără ezitare. Înăuntru mirosea a plante uscate, tămâie și ceva greu de identificat, poate umezeală veche. Într-un colț, pe un pat rudimentar, stătea o femeie slabă, cu părul alb și ochii adânciți, dar surprinzător de vii. M-am înțepenit. Era mama.
„Nu… nu este posibil”, am rostit, simțind cum inima îmi bubuie în piept.
„Ba da, dragul meu”, a spus ea cu o voce firavă, dar limpede. „Nu a fost un accident. A fost o dispariție… dorită.”
Am căzut pe un scaun vechi, incapabil să ordonez gândurile. Mama a început să povestească: cu doi ani în urmă, cineva o urmărea. Primitese amenințări, scrisori anonime. Cineva voia să o reducă la tăcere. Totul pornea de la niște documente vechi, moștenite de la bunicul nostru, fost notar în perioada comunistă, care conțineau dovezi despre retrocedări ilegale. Mama le descoperise și începuse să pună întrebări incomode.
În noaptea în care crezusem că a murit, fusese salvată de un prieten vechi, un pădurar din zona Brașovului, care îi oferise ascunzătoarea. Incendiul, sicriul închis, rămășițele arse, certificatul de deces—totul fusese fabricat cu ajutorul unui medic corupt.
„Dar de ce nu ne-ai spus? Cum ai putut să ne lași să credem că ai murit?”, am izbucnit în lacrimi.
„Ca să vă protejez. Dacă ați fi știut, riscați și voi.”
Maria izbucni în plâns. Ea afla adevărul cu câteva luni înainte. O găsise pe mama în secret, fără să-mi spună, pentru că mama se temea că m-aș expune. Dar situația se complicase. Pădurarul dispăruse. Cineva îi descoperise ascunzătoarea. Timpul se scurgea.
Am rămas în cabana aceea rece peste noapte, incapabil să închid ochii, gândindu-mă la ce aveam de făcut. La poliție? La presă? Să fugim cu ea?
Dimineața, însă, mama dispăruse. Ușa cabanei era larg deschisă.
Pe masa veche se afla o scrisoare scrisă cu mâna ei: „Dacă citiți asta, înseamnă că nu am mai avut timp. Plecați. Următorii sunteți voi.”
Am simțit cum mi se golește sângele din vene. Maria tremura, de data aceasta nu din cauza frigului. Am înțeles imediat că trebuie să luăm scrisorile, caietele și toate documentele pe care mama ne spusese că le ascunsese sub podea și să plecăm.
Am coborât în fugă muntele, cu rucsacul plin de acte compromițătoare. Am mers direct la un fost ziarist local, un prieten de familie care lucrase în investigații. Ne-a ascultat cu atenție, iar privirea i s-a aprins. A promis că va publica totul, dar ne-a avertizat să ne ascundem. Ne-a oferit două adrese sigure din București.
Am stat trei săptămâni ascunși. În acest timp, eu și Maria ne-am apropiat din nou, am discutat, ne-am împăcat. Într-o noapte cu ploaie torențială, am primit telefonul. Vocea jurnalistului era agitată.
„A apărut tot. Articolul e peste tot, în presa mare. Dar și alții s-au mișcat. Cred că mama voastră a fost preluată de SRI. Este în viață, dar nu pot spune mai mult.”
Am închis telefonul cu un nod în gât. Fuseserăm folosiți, poate, dar făcuserăm ceea ce trebuia. În zilele care au urmat, numele familiei noastre a fost peste tot. Se redeschideau dosare, se cercetau personaje puternice. Noi eram protejați, dar totul părea ireal.
Într-o dimineață, am primit un plic sigilat, fără timbru. Doar o adresă scrisă de mână. În interior: o fotografie cu mama, ușor zâmbitoare, într-un pat de spital. Pe spate scria: „Sunt bine. Pentru prima dată, pot respira.”
Am izbucnit amândoi în plâns. Nu de tristețe, ci de eliberare.
Viețile noastre au fost schimbate pentru totdeauna. Însă, din acea clipă, am înțeles că uneori adevărul trebuie să facă praf tot ceea ce există, pentru ca în locul lui să poată apărea ceva sănătos. Mama trăiește. Noi trăim. Și, în ciuda tuturor rănilor, ne-am regăsit unii pe alții.