Imediat după înmormântarea tatălui lor, Mihai a fost surprins de un gest neașteptat: sora sa, Andreea, l-a dat afară din casa familiei fără niciun avertisment, lucrurile sale fiind deja împachetate. Profund îndurerat, a contactat avocatul familiei, domnul Grigorescu, care a reacționat calm, dar cu un râs ușor: „Tatăl tău știa că se va întâmpla asta. Vino mâine la biroul meu.”
În după-amiaza următoare, Mihai a coborât din limuzina neagră, simțind atmosfera apăsătoare. Mulțimea de la înmormântare se dispersa, murmurele de condoleanțe păreau lipsite de sinceritate. Andreea stătea pe verandă, cu o expresie aparent mulțumită, fără să-l privească. Când Mihai s-a apropiat, ea i-a întins un rucsac cu hainele lui, periuța de dinți ieșind din fermoar.
— Nu mai stai aici, Mihai, a spus ea sec. Tata mi-a lăsat mie casa. Trebuie să pleci.
Șocat și cu mâinile tremurânde, Mihai nu putea procesa cuvintele surorii sale. În minte îi reveneau amintirile cu tatăl său, zâmbetul blând și sprijinul pe care i-l oferea. Însă în acel moment se simțea pierdut, ca un copil neajutorat. Încercând să-și găsească cuvintele, a spus că nu citise încă testamentul, dar Andreea l-a împins aproape cu geanta în brațe:
— Nu te face de râs. Casa e a mea. Tata mi-a spus înainte să moară.
Taxiul aștepta la bordură, iar Mihai a urcat fără să privească înapoi, cu ochii umezi. În acea noapte, s-a refugiat într-un motel ieftin la marginea orașului și l-a sunat pe domnul Grigorescu, care se ocupa de afacerile tatălui de zeci de ani. Povestindu-i printre sughițuri, Mihai a fost surprins de răspunsul avocatului:
— Tatăl tău știa că se va ajunge aici, Mihai. Vino mâine la biroul meu la ora 9. Ți-a lăsat ceva.
A doua dimineață, Mihai a mers la biroul domnului Grigorescu. Clădirea era veche, cu un miros persistent de hârtie și praf. A primit un plic îngălbenit, cu numele său scris de tatăl său. Desfăcându-l, a găsit o scrisoare în care tatăl își cerea scuze că nu îi spusese anumite lucruri cât era în viață. Explica că văzuse cum se adunase amărăciunea în sufletul Andreei după moartea mamei și se temea că ar putea să încerce să-l dea afară pe Mihai.
Scrisoarea menționa că tatăl lăsase casa într-un fond de încredere până la citirea testamentului, pentru a fi corect, dar anticipând comportamentul Andreei. Mihai a primit apoi testamentul oficial, care arăta clar că casa era împărțită egal, 50/50, și că niciunul nu o putea vinde fără acordul celuilalt.
Domnul Grigorescu i-a recomandat să discute mai întâi cu Andreea. În convorbirea telefonică, Andreea a reacționat furioasă, negând totul și susținând că Mihai va „strica totul”. Avocatul a rămas calm și i-a oferit posibilitatea să verifice documentele personal.
O săptămână mai târziu, Mihai a mers împreună cu domnul Grigorescu la casă, unde Andreea îl aștepta pe canapea, vizibil afectată și cu ochii roșii. Ea a recunoscut furia acumulată de-a lungul anilor, crezând că Mihai era favoritului tatălui. Mihai i-a mărturisit că și el se simțise adesea pe locul doi, ceea ce a dus la o conversație sinceră despre nesiguranțele și suferințele lor paralele.
În acea seară, cei doi frați au gătit împreună în bucătăria copilăriei lor, redescoperind o legătură pierdută. O săptămână mai târziu, domnul Grigorescu a descoperit o a doua scrisoare a tatălui, care informa că pentru a acoperi cheltuielile medicale fusese contractat un credit ipotecar invers, iar casa trebuia vândută în șase luni pentru a achita datoria.
Deși casa urma să fie vândută, Mihai și Andreea nu mai erau singuri. Au petrecut nopți revizitând amintiri, râzând și plângând împreună. Au decis să vândă proprietatea și, cu banii rămași după plata datoriei, să cumpere un duplex în același oraș, păstrând proximitatea pentru a se sprijini reciproc.
În lunile următoare, au învățat că resentimentele pot orbi mai mult decât orice minciună și că adevărata moștenire lăsată de tatăl lor nu era o casă, ci șansa de a se înțelege. În ziua predării cheilor noilor proprietari, cei doi frați s-au îmbrățișat pe verandă, înțelegând că tatăl lor ar fi vrut să rămână o familie, nu dușmani.
Astăzi, Mihai și Andreea iau cina împreună în fiecare duminică. Deși încă apar mici certuri, râsul și legătura lor reală s-au întărit mai mult decât orice proprietate materială. Ei au înțeles că uneori trebuie să pierzi ceea ce crezi că-ți dorești pentru a găsi ceea ce ai cu adevărat nevoie și că viața este prea scurtă pentru a fi risipită pe ranchiuni.
Parteneri
