O lecție de bunătate: Cum un gest neașteptat a schimbat viața Alexandrei
În mâinile bărbatului se afla o cutiuță de catifea roșie, deschisă, în care străluceau câteva bijuterii ce au făcut-o pe Alexandra să rămână fără cuvinte. Un colier cu un medalion de aur, două inele cu pietre prețioase și o brățară fin lucrată, toate păreau de o valoare uriașă.
— Acestea au aparținut soției mele, Maria, spuse bătrânul cu o voce blândă. Au fost în familia noastră de generații. De acum înainte, sunt ale tale.
Alexandra privea uluită, incapabilă să reacționeze. Gândurile i se amestecau haotic. „De ce mi le oferă mie? Un străin îmi dă bijuterii de familie? Ce urmărește? E o capcană?”
Ca și cum i-ar fi citit frământările, bătrânul adăugă:
— Nu te teme. Nu-ți cer nimic. Mă numesc Teodor Vasilescu, sunt profesor pensionar. Soția mea a murit acum cinci ani, iar fiica noastră trăiește în Canada. Nu am cui să las aceste bijuterii, iar tu și micuța ta aveți nevoie de ajutor.
Alexandra își strânse copilul la piept, tremurând.
— Nu pot accepta așa ceva, domnule Teodor. E prea mult. Nici măcar nu ne cunoaștem…
— Ia loc, te rog, o întrerupse el blând, arătând spre un fotoliu. Să-ți fac un ceai cald și să vorbim în liniște.
Tânăra se așeză, simțindu-se ciudat de liniștită în acel apartament ordonat. După ce închise cutiuța și o așeză pe masă, bătrânul dispăru în bucătărie. Revenind, aduse două cești de ceai și câțiva biscuiți.
— Fetiței tale… cum îi spune? întrebă el.
— Maria, răspunse Alexandra. Bătrânul ridică sprâncenele, surprins, apoi zâmbi.
— Ca soția mea. Poate nu e o coincidență. Ascultă, Alexandra. Știu prin ce treci. Ai fost părăsită de bărbatul care ți-a promis totul, ai fost alungată de părinți când au aflat că ești însărcinată, și acum, la trei zile după ce ai născut, nu ai unde merge.
Alexandra își plecă privirea, iar lacrimile începură să-i curgă.
— Da, dar nu vreau milă. Vreau doar o șansă să-mi cresc copilul. Pot munci, sunt educatoare…
— Știu, spuse Teodor calm. Și nu-ți ofer milă, ci sprijin. Bijuteriile acestea valorează suficient cât să-ți asiguri o locuință și întreținerea până îți găsești un loc de muncă. Gândește-te la ele ca la un împrumut, dacă îți e mai ușor.
— De ce faceți asta pentru mine? întrebă Alexandra cu voce tremurată.
Bătrânul oftă.
— Fiica mea, Ioana, a trecut printr-o situație asemănătoare. Era studentă, a rămas însărcinată, iar tatăl copilului a părăsit-o. Eu și soția mea, Maria, am fost alături de ea. A fost greu, dar acum Ioana este medic în Toronto, iar fiul ei e la facultate. Poate de aceea nu pot rămâne indiferent.
Teodor făcu o pauză, apoi continuă:
— Casa aceasta e prea mare și prea tăcută pentru un bătrân singur. Are două dormitoare. Al doilea a fost cândva camera Ioanei. Dacă vrei, poți locui aici până îți găsești o soluție mai bună.
Alexandra îl privi neîncrezătoare.
— Îmi propuneți să locuiesc cu dumneavoastră? Un străin?
— Ce pot ști sigur? răspunse el zâmbind. Că ești o tânără speriată, cu un copil mic, fără adăpost, într-o noapte rece. Că spui adevărul. Și că meriți ajutor.
Când micuța Maria începu să plângă, Teodor se ridică și aduse un prosop curat și o cană de lapte cald.
— Poate are nevoie de schimb. Prosopul e curat, iar laptele e pentru tine. Să poți alăpta.
Alexandra simți un nod în gât. De la naștere, nimeni nu-i arătase atâta omenie. În spital fusese privită cu dispreț, iar acum un necunoscut îi oferea nu doar adăpost, ci și respect.
— Mulțumesc, șopti ea. Aș rămâne peste noapte, dacă nu vă deranjează.
— Desigur. Camera e pregătită. Are un pat dublu și un leagăn vechi de la nepotul meu. L-am păstrat… fără să știu de ce. Poate pentru voi.
După ce își schimbă fetița și o hrăni, Alexandra se lăsă condusă într-o cameră luminoasă, cu mobilă simplă și curată. Patul era proaspăt făcut, iar leagănul din lemn părea nou.
— Noapte bună, Alexandra, spuse bătrânul. Odihnește-te. Mâine e o nouă zi.
Tânăra așeză bebelușul în leagăn și se întinse pe pat. Nu mai dormise într-un pat adevărat de săptămâni. „E prea frumos să fie adevărat,” își spuse, dar adormi imediat, fără griji.
Când se trezi, era dimineață. Mirosul de cafea și pâine prăjită umplea casa. Teodor, proaspăt bărbierit și îmbrăcat curat, pregătea micul dejun.
— Bună dimineața, spuse el zâmbind. Ai dormit bine?
— Da, mulțumesc. Despre ce vorbeam ieri…
— Mai întâi, mâncăm, o întrerupse el. Ai nevoie de putere pentru tine și pentru copil.
Micul dejun fu simplu, dar sățios. Alexandra mâncă cu poftă, simțind abia acum cât de flămândă fusese.
După masă, Teodor îi arătă o fotografie de pe perete. În ea, o femeie cu părul alb ținea un bebeluș în brațe.
— Soția mea, Maria, și nepotul nostru, Matei. Fiica mea trecea printr-o perioadă grea atunci. Voia să renunțe la facultate. Am ajutat-o să termine studiile, iar azi e un om împlinit.
Bătrânul se așeză și continuă:
— I-am povestit Ioanei aseară despre tine. Vrea să te cunoască prin videocall și mi-a sugerat ceva: să rămâi aici, în camera aceea, până te pui pe picioare. Nu-ți cer nimic, doar puțină companie. Casa e mare, iar eu mă descurc tot mai greu singur.
Alexandra rămase fără cuvinte.
— De ce faceți toate acestea pentru mine?
— Pentru că pot, spuse Teodor simplu. Pentru că Maria ar fi făcut la fel. Și pentru că nimeni nu ar trebui să fie singur în asemenea momente.
Cu lacrimi în ochi, Alexandra șopti:
— Mulțumesc…
— Nu-mi mulțumi, spuse el zâmbind. Ai de crescut un copil. Nu e ușor, dar nu vei fi singură.
⸻
Trei ani mai târziu, în aceeași casă, o fetiță râdea cu poftă, alergând prin living.
— Bunicule Teo, prinde-mă! striga micuța Maria.
Alexandra, studentă în ultimul an la Asistență Socială, îi privea zâmbind. Pe peretele din spate, lângă fotografia Mariei cu nepotul Matei, se afla acum una nouă: Teodor, Alexandra și micuța Maria, împreună, în fața unui tort aniversar.
Nu era familia pe care și-o imaginase odinioară, ci una mai bună — întemeiată pe bunătate, încredere și o a doua șansă oferită de un om care refuzase să lase o mamă singură în întuneric.
Pe raftul din dormitor, cutiuța cu bijuterii stătea neatinsă. Alexandra nu avusese nevoie să o deschidă vreodată. Primise ceva mult mai prețios — un cămin, o familie și credința că, oricât de lungă ar fi noaptea, dimineața aduce întotdeauna speranță.