Ea a abandonat câinele de 12 ani al iubitului ei într-o parcare — dar povestea câinelui nu s-a încheiat acolo
Când Andrei s-a mutat împreună cu noua lui iubită, Mara, credea că în sfârșit găsise liniștea. După ani de singurătate, pierderea tatălui și o relație eșuată, viața părea să-i ofere o a doua șansă. Mara era tânără, plină de energie și mereu cu zâmbetul pe buze, genul de persoană care reușea să-ți schimbe ziua doar cu o privire.
Totuși, pentru Mara exista un „obstacol”: Rex, un labrador bătrân de 12 ani, care fusese al lui Andrei din tinerețe.
— E doar un câine, Andrei — îi spunea Mara uneori, oftând.
— Nu, Mara. Este prietenul meu. A fost alături de mine în cele mai grele momente.
Rex era deja în vârstă. Mersul îi devenise greu, auzul îi slăbise, iar ochii săi exprimau o tristețe blândă pe care doar animalele care au iubit necondiționat o pot purta. Pentru Andrei, Rex nu era „doar un câine”, ci amintirea tinereții, a tatălui său și a tuturor clipelor de singurătate în care doar el îl asculta fără să-l judece.
Mara însă vedea lucrurile diferit.
— Nu pot locui într-un apartament care miroase a câine bătrân — spunea tot mai des.
Andrei încerca să o liniștească, să-i explice și să-i ceară răbdare, dar în adâncul său începea să simtă că ceva nu era în regulă.
Într-o zi, revenind de la serviciu, Andrei a descoperit că Rex nu mai era. Mara l-a întâmpinat cu un zâmbet forțat.
— L-am dus la o pensiune pentru animale — spuse ea scurt. — Era timpul, Andrei. Este bătrân, suferă și nu mai e bine pentru el.
Andrei a rămas fără cuvinte.
— Unde? Ce pensiune?
— Nu mai știu exact. Este undeva în afara orașului. Oricum, este mai bine așa.
Totuși, tonul ei rece și ușor forțat i-a dat de înțeles că nu spune adevărul.
Două zile mai târziu, Andrei a primit un mesaj neașteptat pe Facebook:
„Am găsit un labrador bătrân, speriat, într-o parcare de lângă Pădurea Băneasa. Are o zgardă cu numele ‘Rex’. Dacă aparține cuiva, vă rog să-l luați acasă.”
Inima lui Andrei a tresărit. Fotografia îl confirma imediat: era Rex.
A plecat imediat spre parcare. Când a ajuns, câinele stătea sub o mașină, tremurând, murdar, dar cu ochii plini de speranță. La vederea stăpânului său, Rex a ridicat capul și a început să dea din coadă, încet, ca și cum întreaga sa lume se luminase din nou.
Andrei s-a aplecat și l-a strâns la piept, lacrimile curgându-i pe obraji.
— Te-am găsit, bătrâne… te-am găsit.
În acea seară, nu a spus nimic Marai. S-a uitat doar la ea și a înțeles că relația lor nu mai putea continua. A doua zi dimineață și-a făcut bagajele și a plecat.
A închiriat un apartament mic la marginea orașului. Viața nu mai era perfectă, dar era sinceră. Rex dormea lângă patul său, iar fiecare dimineață începea cu un salut cald și o privire blândă.
Timpul a trecut. La un an după evenimente, Andrei a primit o scrisoare de la o femeie necunoscută:
„Domnule, am lucrat la adăpostul unde a fost adus câinele dumneavoastră după ce o femeie l-a abandonat în parcare. L-am îngrijit până ați venit. A fost atât de loial încât refuza să mănânce când nu vă vedea. Am păstrat o poză cu el. Datorită lui, am înțeles cât valorează dragostea unui animal. Azi am adoptat și eu un câine bătrân abandonat. Vă mulțumesc pentru asta.”
Andrei a citit scrisoarea de mai multe ori. Atunci a realizat că iubirea lui Rex lăsase o urmă nu doar în inima lui, ci și în viețile altora.
Rex s-a stins liniștit într-o dimineață de vară, cu soarele mângâind perdeaua camerei. Andrei i-a îngropat zgarda sub un stejar, locul lor preferat de plimbare. Pe piatra mică scria simplu:
„Prietenul meu. Loial până la capăt.”
La câteva luni după aceea, Andrei a vizitat din nou adăpostul. Printre zeci de priviri triste, a găsit un alt câine bătrân, cu blana cenușie și privirea caldă.
— Vrei să vii acasă cu mine? — a întrebat el, zâmbind.
Câinele a dat din coadă.
Și, într-un fel, Andrei a simțit că Rex veghea de sus, mândru că povestea sa nu s-a încheiat în acea parcare rece, ci a continuat prin fiecare suflet salvat și iubit mai departe.
Parteneri
