Credeam că-l cunosc pe Andrei. Zece ani de căsnicie, doi copii și o viață aparent stabilă. Însă adevărul este că uneori dormi lângă un om care este, de fapt, un străin. Iar atunci când apare o criză, masca cade.
Totul a început acum un deceniu, când Andrei venise în România pentru un proiect de afaceri. Spre deosebire de colegii lui, care nu ieșeau din hotelurile luxoase, el dorea să cunoască totul. A mâncat sarmale pe trotuar, a negociat la piață cu o băbuță și a făcut poze la fiecare biserică veche pe care o întâlnea. Era curios, cald și dornic să învețe. Și, da, fermecător.
Îi plăcea să mă audă vorbind limba mea. Îmi cerea să-l învăț cum să spună „mulțumesc” cu accent corect și repeta până reușea. Părinții mei l-au îndrăgit imediat. Mama i-a spus chiar: „Are mâini bune și suflet blând.” Atunci, chiar credeam că are.
După șase luni, m-a cerut în căsătorie. A spus că vom construi un cămin care să onoreze ambele noastre culturi și că ne vom întoarce în România când vom avea copii, pentru ca ai mei să fie aproape. A jurat că va avea grijă de familia mea ca de a lui. Și eu l-am crezut. Am lăsat în urmă totul – casa, părinții, prietenii și jobul – și m-am mutat în Statele Unite pentru el.
Au trecut anii. Avem doi copii și o casă cu credit pe 30 de ani. Însă visul acela cald s-a transformat într-o realitate rece, marcată de prezența soacrei mele, Mariana, care s-a mutat „temporar” la noi și nu a mai plecat. Femeia mă critica zilnic: mâncarea mea era „ciudată”, accentul meu „amuzant”, iar mai grav, îmi spunea că „nu mă voi simți niciodată de-a lor”.
Iar Andrei? Nu spunea nimic. Niciodată. Cel mult, schimba subiectul.
În tot acest timp, am ratat momente importante: botezuri, sărbători și chiar înmormântarea unei verișoare apropiate. Îi vedeam pe ai mei doar prin ecranul telefonului. Până într-o zi când sora mea m-a sunat plângând: „Cristina, mama e în spital. E grav. Cancer, stadiul IV.” Am simțit că pământul mi-a fugit de sub picioare.
M-am dus la Andrei, care era în garaj, jucându-se cu motocicleta lui.
— Trebuie să merg în România. O săptămână. Mama moare.
Nici măcar nu m-a privit.
— Acum? E prea scump. N-avem bani pentru prostii.
— Nu e o prostie! E mama mea!
— Te-am auzit. Tot nu avem bani.
În acea noapte, am stat la masa din bucătărie, cu laptopul în față, căutând bilete și soluții. Mariana a apărut cu ceaiul în mână, s-a așezat și a spus calm:
— Are dreptate fiul meu. Ce rost are? Toți murim, până la urmă.
Am simțit că ceva s-a rupt în mine.
— E mama mea. Nu o necunoscută.
— Și totuși… e scump. Nu merită.
În acel moment, am zâmbit. Un zâmbet liniștit, gol pe dinăuntru. Nu m-am mai certat. Doar am început să planific. Fără țipete. Fără lacrimi. Doar calcule.
Am scos din sertar toate chitanțele și extrasele de cont din ultimii ani și am documentat fiecare leu cheltuit din salariul meu: mâncare, rate, grădiniță, activități extrașcolare, electricitate. Și am descoperit că „viitorul nostru mai bun în America” era plătit, în proporție de 90%, din venitul meu.
Mai grav, am văzut că Andrei golise contul comun și transferase banii pe numele lui pentru a cumpăra… o barcă. Da, o barcă. În timp ce mama mea zăcea pe un pat de spital, el își plănuia escapade de weekend pe lac.
Atunci am spus: destul.
Mi-am angajat un avocat, am pregătit totul în tăcere și am așteptat momentul potrivit.
În ziua în care barca a fost livrată, am zâmbit larg, i-am făcut poze și am postat chiar și o felicitare: „Felicitări, dragul meu! Meriți puțină relaxare.” A doua zi i-am spus că duc copiii la o prietenă, la o petrecere în pijamale. El a încuviințat fără întrebări.
Dar în loc să merg la acea prietenă, am luat primul zbor spre România.
Mama era încă în viață. Am prins-o la timp. I-am gătit supele ei preferate, i-am masat picioarele umflate și am dormit cu capul pe patul ei, așa cum făceam când eram copil. După câteva zile, tratamentul început a început să dea rezultate. Începuse să lupte și să câștige.
Între timp, avocatul meu îi înmâna lui Andrei actele de divorț. Aveam totul: dovezi ale cheltuielilor mele, capturi de ecran cu mesajele lui în care mă numea „exagerată”, „sentimentală” și familia mea „o risipă”. Judecătorul nu a fost deloc impresionat.
Am obținut custodia deplină a copiilor, cu drept de vizită supravegheat, de două ori pe lună. Iar barca? A ajuns la mine. Am vândut-o a doua zi. Cu banii am plătit tratamentul mamei și am înscris copiii într-o școală unde învățau și limba mea maternă.
Astăzi, copiii mei vorbesc zilnic cu bunica lor, în ambele limbi. Știu poveștile familiei, tradițiile și cântecele vechi. Iar mama? Este în viață, mai slabă, dar mai senină ca niciodată.
Cât despre Andrei… încă încearcă să-și revină.
Cristina a învățat un lucru important: dacă cineva tratează dragostea și devotamentul tău ca pe un bun de unică folosință, nu trebuie să-ți fie teamă să arăți că poți trăi foarte bine fără el. Uneori, cea mai elegantă răzbunare este să le oferi exact ceea ce merită: adevărul, libertatea ta și ușa închisă în față.
Parteneri
