Nu mi-a venit să cred ce a ales Andreea să poarte la propria nuntă. Însă ceea ce a urmat a fost cu totul neașteptat, un moment care a schimbat totul. Cu un singur gest, și-ar fi putut compromite viitorul — sau, dimpotrivă, și l-a salvat. Povestea aceasta contrazice orice idee obișnuită despre cum ar trebui să arate o nuntă.
Totul părea să urmeze un curs firesc. După o relație de cinci ani, Rareș i-a cerut Andreei să îi devină soție. Ea visase mereu la o rochie de mireasă unică, creată special pentru ea, nu cumpărată dintr-un magazin. Astfel, a apelat la Clara, o prietenă foarte apropiată și, fără îndoială, una dintre cele mai talentate croitorese din oraș.
Clara a muncit luni întregi pentru a realiza rochia. Materialele erau prețioase, iar detaliile realizate cu migală. Câteva zile înainte de eveniment, am văzut creația aproape finalizată. Era de o frumusețe impresionantă… sau cel puțin așa am crezut.
În ziua nunții, Clara a venit acasă cu o cutie voluminoasă. Când am deschis-o, am rămas fără cuvinte. Rochia era complet neagră.
— Doamne, Clara, ce înseamnă asta?! — am întrebat, surprinsă.
Ea m-a privit cu o liniște neclintită, care m-a tulburat mai mult decât orice răspuns.
— Ai încredere în mine. Acum mergi la ceremonie, a spus încet.
Am plecat cu o neliniște apăsătoare, convinsă că era vorba de o glumă bizară sau de o decizie de moment. Când muzica a început, Andreea a pășit în sală… îmbrăcată în negru, asemenea unei ținute de doliu. Întreaga asistență a rămas împietrită.
Unii invitați și-au acoperit gura, o femeie a scăpat un pahar pe podea, iar unchiul meu și-a făcut cruce, convins că era vorba despre un gest neobișnuit și neliniștitor. Rareș părea fără culoare în obraji, privind-o fără să clipească, cu o expresie încărcată de tensiune.
Andreea înainta cu pași măsurați, cu capul ridicat și o privire calmă. Rochia, decorată cu broderii fine din fir auriu, nu inspira tristețe, ci o forță aparte, aproape regală. În acel moment, am înțeles că urma să se întâmple ceva neobișnuit.
Ajunsă în fața altarului, Andreea a luat microfonul pregătit pentru jurăminte. Nu s-a adresat însă lui Rareș, ci invitaților.
— Probabil vă întrebați de ce port negru. Astăzi nu este o nuntă. Este o despărțire. O eliberare. Cinci ani am crezut că iubesc, am iertat, am închis ochii, am tăcut. Dar aseară… l-am văzut din nou cu altcineva. A treia oară.
În sală s-a așternut o tăcere apăsătoare. Rareș a făcut un pas înapoi, vizibil afectat, fără să spună nimic. Clara și-a dus mâna la gură, iar câțiva invitați au început să murmure.
— Ziua de azi trebuia să fie despre iubire, dar este despre mine. Nu mai sunt slabă. Nu mai iert. Rochia neagră nu simbolizează durerea, ci renașterea. Este începutul meu, a continuat Andreea.
A privit pentru o clipă către Rareș, apoi și-a ridicat voalul negru și l-a lăsat să cadă în aer, întorcându-se spre ușă. Afară, razele soarelui pătrundeau printre nori, iar vântul ușor îi ridica poalele rochiei asemenea unei pânze pregătite de plecare. Pentru prima dată după mult timp, zâmbetul ei era sincer.
În acea zi, Andreea nu a spus „da” unui bărbat, ci propriei sale libertăți.
Parteneri
