Era plimbarea mea obisnuita pe aleea din parc, castile in urechi, gandurile risipite. Atunci l-am vazut pe el — un barbat in varsta, cu barba alba si lunga, tragand dupa el un mic carucior. In interior statea un caine — cu botul carunt, rigid, aproape nemiscat. Un alt caine, mai tanar, mergea agale alaturi de ei.
La inceput, am zambit usor, simtind o usoara emotie. Apoi m-am oprit.
Cainele batran nici macar nu si-a ridicat capul. Zacea pe o perna, parea ca nu s-a ridicat de zile intregi. Si, fara sa-mi dau seama de ce, am rostit: “De ce nu-l lasati sa plece? Adica… nu sufera?”
Barbatul si-a ridicat privirea incet. Ochii ii erau obositi, dar calmi. “Nu sufera,” a spus el. “E doar batran. La fel ca mine.”
Nu am stiut ce sa raspund.
S-a uitat in jos la caine si i-a mangaiat blana. “El mi-a salvat viata,” a spus cu o voce blanda. “Intr-o perioada in care nu mai voiam sa vad o alta dimineata, el nu m-a lasat sa stau in pat. Ma obliga sa ies la plimbare. Ma obliga sa mananc. Mi-a adus zambetul inapoi.”
Apoi s-a uitat la mine, cu o atentie sincera. “Acum el nu mai poate merge, asa ca merg eu pentru el. Asta e intelegerea noastra.”
Am ramas nemiscat. Simteam caldura in obraji si nu intelegeam de ce.
A pocnit din limba, iar cainele tanar a inceput sa mearga. Rotile caruciorului scartaiau usor in urma lor, in ritm lent si constant, indepartandu-se pe alee.
Nu am incetat sa ma gandesc la acel moment. Cat timp va putea continua asa?
In zilele urmatoare, am evitat acea alee. Nu intentionat, dar ceva la acea intalnire ma tulbura. Poate vina. Poate rusine. Sau doar… amintirea ca iubirea nu este intotdeauna usoara.
Dar intr-o dimineata cetoasa, m-am intors pe acel traseu.
Am privit in jur, sperand pe jumatate sa nu-i vad. Dar acolo erau, din nou, deplasandu-se incet, caruciorul tragandu-se dupa ei. De data aceasta, nu era singur.
O adolescenta mergea langa el, tinand un termos, vorbind, in timp ce barbatul dadea din cap. Cainele tanar alerga inainte si inapoi, ca si cum isi demonstra abilitatile.
Am ezitat, apoi m-am apropiat si am salutat. M-a recunoscut imediat si mi-a facut un mic semn din cap. “Nu ma asteptam sa te mai vad,” a spus.
“Nici eu,” am recunoscut. “M-am gandit mult la ce mi-ati spus.”
Fata a zambit si s-a prezentat: Anya, nepoata lui. “Bunicul vine aici in fiecare dimineata,” a explicat ea. “Chiar si cand ploua. Am inceput sa-l insotesc luna trecuta, dupa ce m-am mutat.”
Barbatul a chicotit. “Acum are grija sa nu uit de ceai.”
M-am uitat la cainele din carucior. Parea… linistit. Fara durere. Doar odihna.
“Il cheama Dusty,” a spus Anya, ghicindu-mi gandurile. “Are douazeci de ani. Bunicul il are de cand era pui.”
Douazeci. Am clipit. Asta inseamna aproape trei vieti canine obisnuite.
“A fost ideea sotiei mele,” a adaugat barbatul. “Spunea ca imi trebuie un motiv sa ies din casa dupa ce m-am pensionat. Si a avut dreptate.”
S-a uitat din nou la Dusty si a zambit.
“Dupa ce a murit, nu mai aveam niciun scop. Nu mancam. Nu dormeam. Dusty latra daca ramaneam in pat. Ma impingea spre lesa. Nu se lasa pana nu ieseam. Cred ca a inteles.”
Am ascultat in tacere. In piept simteam din nou acea strangere.
“Si acum?” am intrebat incet.
“Acum sunt dator fata de el,” a raspuns simplu. “Mi-a daruit ani pe care altfel i-as fi pierdut. Asa ca acum ii ofer pe ai mei. E corect, nu?”
Am dat din cap. Era mai mult decat corect. Era frumos.
De atunci, am reluat alergarile pe alee, dar acum ii cautam. Uneori le faceam cu mana de la distanta. Alteori incetineam si mergeam alaturi de ei pentru o vreme.
Intr-o dimineata, Anya mi-a oferit o cafea. “M-am gandit ca poate vrei sa vii cu noi azi,” a spus zambind.
Am acceptat, surprins de cat de firesc a fost acel gest.
Am vorbit putin in ziua aceea. Doar am mers. Cainele tanar vana veverite, Dusty dormea in carucior, iar barbatul fredona incet un cantec vechi.
A devenit un obicei. In fiecare marti, mergeam cu ei in loc sa alerg. Nu parea exercitiu fizic, dar era ceva mai important.
Intr-o zi, am observat ca Dusty nu-si mai deschide ochii. Respiratia ii era usoara, pieptul i se ridica abia perceptibil. M-am uitat la barbat, ingrijorat.
“E bine,” a spus bland. “Are zile bune si zile somnoroase.”
Anya n-a vorbit mult in dimineata aceea, nici eu. Dar cand ne-am despartit, l-a sarutat lung pe frunte pe Dusty.
Marti urmatoare, nu au venit.
Mi-am spus ca poate au ales o alta ruta. Dar cand n-au aparut nici joi, m-a cuprins o apasare.
Sambata, am vazut-o pe Anya, singura, pe o banca. Cainele tanar era langa ea, coada ii batea incet. Caruciorul era gol.
M-am apropiat incet, pregatindu-ma sufleteste.
“A plecat acum doua nopti,” a spus incet, cu ochii rosii, dar uscati. “In somn. Bunicul a fost cu el tot timpul.”
M-am asezat incet, fara sa stiu ce sa spun.
“Era pregatit,” a adaugat. “Cred ca astepta semnul final de la bunicul. Au stat doar… intinsi pe podea, fara durere. Bunicul i-a spus ca poate, in sfarsit, sa se odihneasca.”
Am privit aleea din fata, cu inima grea.
“E bine?” am intrebat dupa o pauza.
Anya a dat din cap. “Trist, da. Dar impacat. A spus ca simte ca si-a tinut promisiunea.”
Am stat acolo o vreme. Apoi ea a scos din geanta o fotografie, tiparita simplu pe o coala. Dusty pui, culcat pe pieptul barbatului. Amandoi zambeau larg.
“Bunicul a vrut sa ai asta,” a spus ea. “Crede ca vei intelege.”
Am inghitit cu greu si am primit-o.
In acea seara, m-am uitat mult la acea poza.
Am inteles un adevar profund: nu era vorba despre un caine. Era vorba despre iubire. Despre loialitate. Despre a fi acolo pentru cineva, chiar si cand e greu. Mai ales cand e greu.
Au trecut saptamani. Aleea nu mai parea la fel fara caruciorul scartaitor, dar continuam sa o strabat. Uneori Anya era acolo, alteori nu. Cainele tanar era mereu.
Apoi, intr-o dimineata, l-am vazut din nou pe batran. Fara carucior. Doar el, mergand incet cu un baston, cainele tanar langa el.
Am alergat spre el, fara suflu.
“Buna ziua,” am spus. “Ma bucur sa va vad.”
A zambit, si de data asta zambetul i-a luminat ochii. “Ma bucur ca m-ai vazut.”
Am mers o vreme in liniste.
“El e inca aici,” a spus dintr-odata. “In adierea blanda, in liniste, in partea din mine care isi aminteste cum sa spere.”
Am dat din cap, fara sa am incredere in vocea mea.
Inainte sa ne despartim, m-a privit si mi-a spus ceva ce n-am sa uit niciodata.
“Iubirea nu inseamna sa tii cu orice pret,” a spus. “Inseamna sa fii langa cineva cand nu mai poate merge singur — si sa-l lasi sa plece cand e timpul.”
De atunci, incerc sa traiesc putin altfel.
Imi sun mama mai des. O iau pe ruta mai lunga spre casa, ca sa trec pe la vecinul meu in varsta. Am adoptat un caine — batran, cu ochii tulburi si suflet bland.
Si in fiecare marti, mergem pe acea alee. Exact cum mergeau ei candva.
Pentru ca iubirea, am inteles, nu e zgomotoasa. E discreta, hotarata, uneori dureroasa. Dar lasa ceva in urma — ceva care te impinge mai departe, chiar si dupa ce rotile inceteaza sa se mai invarta.
Asa ca data viitoare cand vezi pe cineva purtand o povara ce pare prea grea, poate nu-l intreba de ce.
Poate intreaba pentru cine o poarta.
Pentru ca in spatele fiecarui suflet obosit e o promisiune pe care inca incearca sa o tina.
Parteneri
