Mircea s-a întors lent spre soția lui.
Pe ecranul televizorului, la rezoluție mare, detaliile erau imposibil de ocolit: bucătăria Alinei scăldată în soare, blatul de bucătărie plin de caserole de vită Angus, pachetele cu eticheta importatorului de fructe de mare și mesajul scris cu majuscule de Doina: „Mâncați tot. Când terminați, mai aduce mama.”
În sufragerie nu se mai auzea decât zgomotul de fond al bulevardului.
— Doina, a spus Mircea, cu o voce joasă, fără asprimea de mai devreme. Câte pachete i-ai dat?
Femeia a strâns buzele. A încercat să pară nepăsătoare, dar privirea îi fugea între ecran și covor.
— I-am dat ce trebuia să mănânce copiii. Ce stai acum să mă iei la interogatoriu de față cu ea?
— Nu te iau la interogatoriu. Te întreb omenește: cât ai cărat din casa asta?
Am apăsat din nou pe telecomandă. Pe ecran a apărut captura din aplicația bancară și tabelul de cheltuieli din prima zi a lunii. Cifre clare, defalcate pe magazine, cu bonurile fiscale scanate dedesubt:
Carne de vită și mânzat: 310 lei
Coaste de porc marinate: 240 lei
Pulpă de miel: 420 lei
Pește proaspăt și fructe de mare: 915 lei
Pachete dietetice de recuperare: 580 lei
Total achitat de Cristina: 2.465 lei
— Două mii patru sute? a citit Mircea rar, silabisind fiecare cifră.
S-a așezat înapoi pe scaun. Nu mai avea furia cu care trântise furculița cu două minute în urmă. Avea fața unui om care înțelege dintr-odată de ce a fost pus într-o postură umilitoare.
— Paul, a spus bătrânul, fără să se uite la fiul său. Tu știai sumele astea?
Paul se uita în pământ.
— Știam că a luat… dar n-am știut exact cât a costat.
— Nu ai știut pentru că nu te-a interesat, am intervenit eu, coborând telecomanda pe masă. Tu pui două mii de lei pe lună într-o casă în care doar utilitățile și întreținerea pe timp de iarnă trec de o mie opt sute. De trei ani de zile, mâncarea, detergenții, consumabilele și tot ce intră în frigiderul ăsta sunt plătite din contul meu.
Doina a încercat o ultimă tresărire de orgoliu:
— Și ce dacă? Ești soția lui! Aveți bani, câștigi de trei ori cât el! Îți numeri firimiturile cu soacra ta?
— Doina, taci odată! a răbufnit Mircea, lovind cu palma în tăblia mesei. Taci, că ne faci de râsul lumii!
Liniștea care a urmat a fost grea. Mircea respira sacadat, cu privirea fixată pe fiul său.
— Noi am venit aici crezând că stăm pe spatele băiatului nostru, a continuat socrul meu, arătând spre Paul. Mi-ai zis la telefon: „Veniți la Sibiu, tată, că am eu grijă de tot, nu vă costă nimic”. Și tu n-aveai nici măcar banii de mâncare puși deoparte? Ai lăsat-o pe maică-ta să golească casa femeii ca să-i umple frigiderul lu’ soră-ta, iar pe noi ne-ai lăsat să ne certăm cu ea la masă pentru o bucată de carne?
Paul n-a scos un cuvânt. Roșise până la rădăcina părului.
— Mâine dimineață mergem la gară, a spus Mircea scurt.
— Mircea, mai ai trei ședințe de fizioterapie! a sărit Doina, panicată.
— Le fac la Mediaș. Merg la dispensar, merg pe jos, fac ce pot. Aici nu mai rămân nicio zi să mănânc din mila nimănui și să mă uit în gura copiilor mei cum își pasează vina de la unul la altul.
S-a ridicat anevoie de pe scaun, sprijinindu-se de marginea mesei din cauza genunchiului bolnav, și a mers direct în camera de oaspeți. Ușa s-a închis încet în urma lui.
Doina a mai rămas câteva secunde în picioare, privindu-mă cu o ură rece, dar fără replică. Când a realizat că Paul nu are de gând să o susțină, a plecat după soțul ei. Din cameră au început să se audă zgomote scurte de fermoare trase și haine împachetate în grabă.
Am rămas doar eu cu Paul în bucătărie. Sarmalele de post de pe masă se răciseră complet.
— Trebuia neapărat să faci circul ăsta la televizor? a întrebat el în șoaptă, fără să mă privească.
— Nu a fost niciun circ, Paul. A fost extrasul de cont.
— I-ai umilit.
— S-au umilit singuri în momentul în care au confundat bunul-simț cu slăbiciunea. Iar tu i-ai ajutat, tăcând timp de treizeci de zile.
A doua zi, la ora opt dimineața, Mircea avea bagajele făcute pe hol. Înainte să iasă pe ușă, a scos din buzunarul hainei un plic alb, împăturit în două, și l-a lăsat pe comoda de la intrare, lângă chei.
— Ce e asta? am întrebat.
— O mie două sute de lei. Jumătate din ce a cărat Doina la Alina. Atât am putut scoate de pe cardul de pensie azi-dimineață. Restul ți-i trimite Paul, că el e bărbat în casă și el trebuia să aibă grijă de socoteli. Îți mulțumesc pentru găzduire, Cristina. Și iartă-ne de deranj.
N-a așteptat să răspund. A coborât treptele încet, ținându-se de balustradă, urmat de Doina care nu și-a ridicat privirea din pământ. Paul a coborât cu ei să le ducă gențile la mașină.
Când s-a întors, o oră mai târziu, a găsit pe masa din sufragerie două lucruri: plicul lăsat de tatăl său, neatins, și contractul de proprietate al apartamentului, alături de o foaie curată de hârtie.
— Ce vrei să însemne asta? a întrebat el, oprindu-se în prag.
— Înseamnă că facem socotelile până la capăt, am spus. Ori începem să împărțim viața asta pe baze reale — cu cheltuieli asumate egal, cu limite clare față de familia ta și cu respect pentru munca mea —, ori fiecare își vede de drumul lui. Plicul ăsta i-l trimiți tatălui tău înapoi. Nu de la el aveam de recuperat demnitatea din casa asta.
Paul a privit plicul, apoi cheile de pe masă. Pentru prima dată în trei ani, a scos scaunul, s-a așezat și a început să asculte.
Notă editorială: Acest text prezintă o perspectivă realistă asupra tensiunilor generate de interferențele familiale în viața de cuplu și importanța stabilirii limitelor financiare și personale într-o căsnicie.