Să-i închid ușa în nas.
Mi-a zis: „Doamnă, vă rog, opriți-vă. Ne dă afară proprietarul din cauza amenzilor. Unde să mă duc cu patru copii?” Și eu m-am uitat la ea, la cearcănele ei, la copilul ăla mic care mă fixa cu ochii mari, și am închis ușa. Încet, fără trânteală. Ceea ce, într-un fel, e mai rău.
Lumea crede că fac asta din răutate. Din plictiseală de babă singură. Să vă spun de ce o fac de fapt.
Acum trei luni am adormit în tură. Tura de noapte, salonul de terapie intensivă, ora patru dimineața. Am ațipit pe scaun zece minute. Zece minute în care un pacient putea să facă stop și eu să nu aud alarma. M-a prins asistenta-șefă. Am luat avertisment scris. Încă unul și îmi pierd locul de muncă. La 58 de ani, cu 30 de ani de spital în spate, să fiu dată afară pentru că niște copii sar în pat la miezul nopții deasupra capului meu.
Asta nu le-am spus niciodată vecinilor. De ce le-aș spune? Ca să ce, să-mi plângă de milă? Mie nu-mi trebuie milă. Mie îmi trebuie somn.
Oamenii își imaginează că între mine și mama aia e o poveste simplă: babă rea versus mamă amărâtă. Nu e. Pe femeia asta o cheamă Alina, are 34 de ani și bărbatul a lăsat-o anul trecut pentru o colegă de serviciu. Lucrează ca femeie de serviciu la un mall, în ture. Copiii stau singuri seara până vine ea. Cel mare are 11 ani și are grijă de ceilalți trei. Știu toate astea pentru că pereții sunt subțiri și pentru că, vrând-nevrând, trăiesc cu ei.
Știu și că Alina plânge noaptea. Nu copiii o trezesc pe ea atunci. Ea plânge după ce adorm ei, încet, cu fața în pernă, ca să n-o audă. Am auzit-o de multe ori, între două reprize de manele. Și de fiecare dată m-am gândit: uite, și ea e om. Și de fiecare dată mi-am zis: și eu sunt om, și eu trebuie să dorm.
Acum două săptămâni cel mic, ăla de patru ani, mi-a băgat un desen pe sub ușă. O casă, un soare, și o femeie cu părul ca al meu, cu gura mare, din care ieșeau linii în zigzag. Sub desen scria, cu litere strâmbe, dictate probabil de frate-său: „NU MAI ȚIPA LA MAMA”.
N-am țipat niciodată la mama lor. Am chemat poliția. E o diferență pe care un copil de patru ani n-o înțelege și pe care, sincer, nici eu nu mai sunt sigură că o înțeleg.
Fiica mea nu-mi mai vorbește de un an. Nu din cauza vecinilor. Din cauză că, zice ea, „totul la tine e război, mamă”. Poate are dreptate. Poate la 58 de ani chiar am devenit femeia aia de care ți-e frică să te întâlnești pe scara blocului. Dar fiica mea doarme noaptea. Eu nu.
Ieri a venit administratorul. Proprietarul vrea să-i dea afară la sfârșitul lunii dacă mai vine o amendă. Alina m-a văzut pe scări și și-a ferit privirea. Cel mare, băiatul de 11 ani, m-a privit drept în ochi. N-a zis nimic. Nici eu.
Diseară intru în tură de noapte. Dacă aud mingea în perete la 11, o să sun la 112. A opta oară. Și o să dorm ziua cu dopuri, cu pastile, cu ce-o fi. Pentru că alternativa e să adorm în terapie intensivă și să moară un om din cauza mea.
Să mă judece cine vrea. Eu mi-am ales tabăra demult.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.