— Frumos. Chiar frumos. Doar că, înainte să te bucuri prea tare… verifică-ți soldul din contul comun.
N-am clipit. Mi-am scos telefonul din buzunar și am deschis aplicația băncii. El se uita la mine cu zâmbetul ăla strâmb, sigur că o să mă vadă cum mă prăbușesc.
Sold: 0 lei.
M-am uitat la el.
— Vineri dimineață erau 96.300, am zis.
— Ai memorie bună, a zis.
— Unde sunt?
— Într-un loc unde nu-i poți atinge tu cu hârtiile tale.
A ridicat din umeri, ca și cum tocmai îmi explicase tabla înmulțirii.
— Ai crezut că ești singura deșteaptă din casă, Dana?
N-am plâns. Ăsta e adevărul și nu-l cosmetizez: n-am plâns. M-am așezat pe scaunul de lângă masă, mi-am pus telefonul jos și am zis:
— Ia valizele și pleacă.
— Dana…
— Ai auzit ce-am zis. Actele rămân aici. Le citești când vrei. Dar în seara asta dormi în altă parte.
S-a uitat la mine lung. Apoi a luat valizele — pe amândouă, plus geanta albastră — și a ieșit. Am auzit liftul. După zece minute mi-a scris: „Sunt la mama.”
N-am răspuns.
Luni dimineață, la nouă fix, eram în biroul doamnei Popescu. I-am arătat captura cu soldul zero.
— Trei luni am strâns dovezi, i-am zis. Săptămâna trecută am venit prima oară la dumneavoastră. Iar el a mutat banii vineri dimineață, înainte să plece. 96.300 de lei.
Avocata și-a pus ochelarii și a citit extrasul pe care i-l trimisesem pe mail.
— Într-un cont deschis tot vineri, pe numele lui. Clasic.
— Se poate?
— Se poate face. Dar se poate și întoarce. Banii scoși din contul comun înainte de partaj se aduc înapoi la masa de împărțit. Azi depunem cererea de divorț și odată cu ea cerem măsuri asigurătorii. Banca blochează suma până hotărăște instanța.
— Cât durează?
— Luni de zile. Dar el nu mișcă niciun leu între timp. Ăsta e tot ce contează acum.
Am întrebat-o ce mă ardea cu adevărat:
— Și dacă zice că i-a cheltuit?
— Atunci îi scadem din partea lui la partaj. Matematica nu iartă, Dana.
Am zâmbit pentru prima oară după trei zile.
După-amiază m-am dus după copii la sora mea. M-au luat cu asalt din ușă: ce-am făcut, unde-i tati, de ce n-a venit și el.
— Tati și cu mine o să stăm o vreme separat, le-am zis. Pe cuvântul meu de onoare că n-am găsit o formulă mai bună.
Băiatul cel mare, de nouă ani, m-a privit fix.
— V-ați certat?
— Da.
— Din cauza lui?
N-am mințit.
— Da.
N-a mai întrebat nimic. M-a luat de mână până la mașină.
Marți seara m-a sunat Răzvan. Vocea îi era stinsă, fără urmă din zâmbetul de duminică.
— Dana, putem vorbi?
— Vorbim prin avocați.
— Te rog. Cinci minute.
Am tăcut. Apoi am zis:
— Ai cinci minute.
— Andreea… nu mai contează. S-a terminat.
— Pentru tine s-a terminat duminică, când ai intrat pe ușă. Pentru mine s-a terminat acum trei luni, când am citit primul mesaj.
— N-a însemnat nimic, Dana.
— Pentru mine a însemnat dosarul de pe masă.
A tăcut. Apoi, încet:
— Și banii?
— Banii sunt blocați. Întreab-o pe Andreea dacă te împrumută.
A închis.
Au trecut două săptămâni. Cererea de divorț e depusă, copiii stau cu mine, iar suma e poprită până la partaj. Răzvan stă la mă-sa. Andreea, din câte am auzit de la o colegă, și-a dat demisia. Nu mă bucur. Nu mă întristează. Nu mai e problema mea.
Aseară, băiatul meu m-a întrebat când vine tati acasă.
— Tati o să aibă casa lui o vreme, i-am zis. Dar o să vă vedeți. Asta nu se schimbă.
— Promiți?
— Promit.
Și mi-am dat seama că, dintre toate propozițiile pe care le-am spus în ultimele două săptămâni, asta a fost prima pe care am spus-o fără să trebuiască să mă gândesc înainte.
Tu mi-ai zis, Răzvan, în ușă, cu geanta pe umăr: dacă ai o problemă, divorțează.
Am avut o problemă.
Această poveste este ficțiune, scrisă cu asistență AI. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare.