Pe raft era un borcan de zacuscă, câteva mere și o pungă mică de cartofi.
Doamna Geta rămase nemișcată, cu mâna pe ușa frigiderului. Simona se apropie cu sacoșele.
— Irina, unde e curcanul? întrebă soacra mea.
— Pus bine, am zis.
— Cum adică, pus bine?
Cătălin veni în bucătărie.
— Irina, ce-ai făcut cu pachetul?
Mi-am pus ceașca jos.
— L-am pus unde am considerat eu că trebuie să stea.
— Poftim?
— Ai auzit bine.
Simona lăsă sacoșele jos, încet. Doamna Geta închise frigiderul.
— Irina, noi am venit tocmai de la… Cătălin ne-a zis…
— Știu ce v-a zis Cătălin, am întrerupt-o. Și știu ce ai zis tu la telefon, Cătălin. Am auzit tot, cu ușa întredeschisă.
Se făcu liniște.
— „Nici nu simte”, am zis. Așa ai zis. Că mama îmi trimite mereu și nici nu simt dacă luați jumătate.
Cătălin își frecă ceafa.
— N-am vrut să zic…
— Ba ai vrut. Și poate ai și dreptate. Poate nici n-aș fi simțit. Dar nu despre simțit e vorba, Cătălin. E vorba că nu m-ai întrebat.
Doamna Geta își împreună mâinile.
— Irina, noi suntem familie. Nu facem socoteli între noi.
— Ba facem, am zis. Chiar acum am făcut una. Mama mea muncește de dimineață până seara la 64 de ani. A crescut curcanul ăla pentru copiii mei, nu pentru sacoșele goale ale Simonei.
Simona se înroși.
— Eu n-am știut…
— Știu, am zis mai blând. Tu ai venit cum ți s-a spus.
M-am dus la raft și am luat punga cu mere.
— Ține, i-am zis Simonei. Pentru copii. De la mine.
Se uită la mine fără să înțeleagă.
— De ce îmi dai?
— Pentru că eu am hotărât să-ți dau. Asta e diferența.
Au plecat după zece minute. Cu merele și cu borcanul de zacuscă — pe ăla l-a cerut doamna Geta la ușă, și i l-am dat. Tot eu am hotărât.
Cătălin rămase în hol mult după ce se închise ușa.
— Ești supărată pe mine? întrebă într-un târziu.
— Nu sunt supărată. Sunt obosită să fiu ultima care află ce se întâmplă cu lucrurile mele.
— Irina…
— Dacă mă întrebai, îți dădeam eu. Probabil chiar jumătate. Dar tu n-ai întrebat. Ai împărțit.
N-a mai zis nimic. S-a dus în birou și a închis ușa. Încetișor, de data asta.
Seara, la opt fix, m-a sunat mama. Cum promisese.
— Spune-mi ce s-a întâmplat.
I-am povestit tot. Cum au venit cu sacoșele goale. Cum a rămas soacră-mea cu mâna pe frigider. Cum i-am dat Simonei merele.
La celălalt capăt, mama tăcu. Apoi o auzii zâmbind — se aude când zâmbește mama, chiar și la telefon.
— Bravo, fata mea, zise. Și pieptul?
— E la Cristina, în ladă. Luni îl iau.
— Să-l faci copiilor, zise mama. Cum ți-am scris.
— Cum mi-ai scris, am zis.
Și pentru prima dată în ziua aceea lungă, am râs amândouă.
Această poveste este ficțiune, scrisă cu asistență AI. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare.